Archive for aprilie, 2016

ingenunchere

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: „Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca „a sedea” nu este acelasi lucru cu „a sta”. „A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce „a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: „Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: „Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Toate duminicile  anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie );
– La citirea Sfintei Evanghelii cuvintele ”Intelepciune, drepti!” ne indica faptul ca trebuie sa ramanem in picioare.

În celelalte zile, de luni pana sambata, se poate îngenunchea si chiar este de trebuinta lucrul acesta, aratand prin aceasta pocainta pentru pacatele pe care le savârsim în fiecare clipa a vietii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerita a îngenuncherii, milostivirea lui Dumnezeu, iertarea si izbavirea noastra din moarte. Duminica însa, fiind ziua bucuriei pentru învrednicirea noastra de Împaratia lui Dumnezeu, prin Învierea Mântuitorului, îndraznim a privi catre cer, prin pozitia verticala a trupului, asteptând împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu catre noi, si deci nu mai îngenunchem.

Cu toate acestea, hotarârile Sinoadelor la care am facut referire au un caracter disciplinar, urmarind uniformizarea practicii crestine în toate comunitatile crestine. Asa încât, daca unii credinciosi doresc sa îngenuncheze la momentele mai importante ale Sfintei Liturghii, chiar si în ziua Duminicii, ei trebuie întelesi si îngaduiti, nefiind mustrati si judecati din aceasta pricina. Aceasta întrucât se întâmpla ca unii dintre credinciosii nostri sa nu aiba în timpul saptamânii râvna sau timpul necesar pentru a-si pleca genunchii la rugaciune, simtind aceasta nevoie a îngenuncherii macar acum, în ziua Duminicii, în vremea sederii lor la Sfânta Liturghie.

Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);

De asemenea se ingenuncheaza in  timpul tainei sfintei spovedanii si la rugaciunea dinainte de Impartasanie; Rugaciunea de dupa Impartasanie se rosteste in picioare

Sursa: crestinortodox.ro si Ziarul Lumina.

 

 

 

 

sarutul lui iudaPe ziua de astazi – iata, prin altele, ce amintire amara: mai-marii iudeilor s-au adunat in casa lui Caiafa si chibzuiau cum sa-L prinda prin viclenie pe Domnul Iisus si sa-L dea mortii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, si a zis: “Ce voiti sa imi dati, si eu Il voi da pe El voua?” Ei i-au dat treizeci de arginti. Cand am citit locul acesta din Scriptura, sufletul meu s-a umplut de nemultumire – si asupra mai-marilor iudei, si asupra lui Iuda. Ce aveau in vedere acesti mai-mari, de au atras asupra lor si a poporului vina si pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut sa se hotarasca la asa o fapta Iuda, care intotdeauna era asa de apropiat de Domnul si asa limpede vazuse intiparita in El plinatatea Dumnezeirii? Dupa aceea, gandul meu s-a mutat la caracterul tradarii lui Iuda; si in timp ce cugetam la lucrul acesta, din constiinta au inceput sa rasara una dupa alta propriile mele fapte, foarte asemanatoare cu fapta lui Iuda.

Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat semanau mai tare. Atunci, in locul nemultumirii impotriva lui Iuda, a inceput sa renasca temerea pentru mine insumi, si glasul launtric mi-a grait: “Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta si ingrijeste-te sa scapi de soarta lui amara”. Cu acest indemn, fratilor, ma infatisez si eu voua. Aveam de gand sa va infatisez cat de neagra este tradarea lui Iuda. Acum, insa, zic: sa-l lasam pe Iuda. Sa cercetam mai bine faptele noastre, ca sa curatim din viata noastra tot ce poarta vreo trasatura a caracterului lui Iuda – si prin aceasta sa scapam de pedeapsa cereasca ce a cazut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul ca in vremea petrecerii lui alaturi de Domnul el era, in ce priveste viata sa, intocmai cu toti Apostolii. Impreuna cu ei mancase, bause, umblase, petrecuse noptile, impreuna cu ei ascultase invataturile si vazuse minunile Domnului, impreuna cu ei rabdase toate nevoile, chiar si umblase propovaduind Evanghelia, si poate ca facuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalti nu vazusera in el ceva aparte. Si totusi, la sfarsit vedeti ce a iesit? De unde aceasta roada? Fireste, dinlauntru, din suflet. Si iata, vedeti, inauntrul sufletului se parguise ceea ce in toata vremea dinainte nu se vadise afara prin niciun semn.

Oare stia insusi Iuda ca in inima sa incalzea un asemenea sarpe, care in cele din urma avea sa-l piarda? Dupa obiceiul pe care-l are vrasmasul nostru de a ascunde legaturile in care il incurca pe pacatos, el tainuieste de constiinta patima de capetenie prin felurite lucruri frumoase de mana a doua, si numai atunci cand se bizuie pe pierzania neindoielnica a omului da drumul nenorocirii asupra lui cu toata incrancenarea lui neinfranata. Se poate, judecand dupa toate faptele, ca Iuda sa nu fi vazut uratenia patimii sale si sa nu se fi crezut cu nimic mai rau decat ceilalti Apostoli. Si a cazut, cumva de parca nu ar fi prevazut lucrul acesta.

Avand aceasta in gand, fratilor, sa ne intoarcem luarea-aminte la noi insine si sa cercetam cu asprime cele mai tainice miscari ale inimii noastre, fara a ne opri la infatisarea cuviincioasa dinafara. Pe dinafara, ia uitati-va, cu ce suntem rai? Si totusi, poate ca in jurul inimii noastre se incolaceste un sarpe care e gata sa ne dea pierzarii – si ne va da indata ce se va ivi prilejul. Va amintesc cugetarea Sfantului Macarie Egipteanul, care graieste: “Nu te lauda cu niciun fel de fapte si cu niciun fel de nevointa. Dar daca te-ai pogorat chiar pana in adancul inimii tale si ai ucis sarpele cuibarit acolo, ce otraveste cu veninul sau toate cele prin care se vadeste viata ta, atunci sa dai multumita Domnului”.

Prin aceasta el avea in vedere fie pacatul care traieste in noi, fie patima de capetenie a fiecaruia, in care se preschimba acel pacat. Si iata asupra carui lucru sa va intoarceti mai cu seama luarea-aminte atunci cand va cercetati pe voi insiva. Cautati patima voastra de capetenie. Pe ea s-o dati in vileag, pe ea s-o aruncati afara.
“Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Batran, “cand patimesti de lacomie: da-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite si slavite daca esti molipsit de parerea de sine: da-I smerenie si defaimare de sine. Asa si in toate celelalte privinte”.

Domnul vrea ca noi sa dam in vileag in noi insine si sa fagaduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, si sa stralucim mai ales in virtutea potrivnica patimii ce ne biruie. Daca vei face asta, toate celelalte virtuti vor veni in randuiala de lupta si cu putere, iar patimile vor slabi, fiindca ele se tin de obicei in jurul patimii noastre de capetenie.

Dar sa ne intoarcem la Iuda. Asa purta el ghimpele in inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat in clocot. Vrajmasul l-a apucat pe el, sarmanul, de aceasta patima, a incetosat mintea si constiinta lui si l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la inceput la faradelege, apoi si la pierzania deznadajduirii. Si acest lucru nu s-ar fi intamplat, daca si-ar fi descoperit inaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tamaduit indata boala sufletului sau- si Iuda ar fi fost mantuit. Acelasi lucru se va intampla si cu noi daca nu vom descoperi parintelui duhovnicesc patima noastra. Acum ea sta potolita; dar, mai apoi, numi sa se iveasca prilejul si indata va urma caderea. Iar daca ne vom descoperi patima, ne vom strapunge, vom lua hotararea de a nu ne lasa infranti si vom cere ajutor de la Domnul, fara indoiala ca o sa rezistam: fiindca mai mare este Cel ce este intru voi decat cel ce este in lume (I In 4,4). Prin harul Sau, Domnul va ucide in clipa dezlegarii patima si va pune samanta virtutii potrivnice ei. Atunci n-ai decat sa adaugi o mica osteneala si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tavali in patimile de ocara si vei incepe sa privesti cu fata descoperita si catre Domnul, si catre Sfinti, si catre toti crestinii.

Inca putina vreme si Domnul va veni la voi, si va face la voi cina impreuna cu voi. Pregatiti-va! Aruncati din inima tot ce este potrivnic Domnului, stergeti tot praful prin suspinari din inima, spalati orice pata prin lacrimile strapungerii, asa incat Domnul, intrand in voi, sa afle casa sufletului vostru dereticata, asternuta, curata. Sa nu fie intre voi vreunii asemenea lui Iuda. Si Iuda, ca si ceilalti Apostoli, deopotriva auzise: “Dupa doua zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul si au zis: “Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile?” Iuda, insa, ce a facut? A mers si L-a vandut pe Domnul. Iar la cina tot a mers, alaturi de ceilalti. Nu cumva si intre voi se vor afla maine unii ca acestia? O, sa nu fie! Inca mai este vreme. Mergeti; si fiecare, dupa masura puterilor sale, sa sarguiasca a se arata vrednic a-L primi pe Domnul prin Sfintele Sale Taine. Dati-va seama de ce sunteti vinovati, plangeti si spuneti: “Nu vom mai face, Doamne! Ajuta-ne sa tinem piept de acum inainte”. Acesta este cel mai insemnat lucru pe care il doreste Domnul – iar nepasatori sa nu se afle intre voi. Sa nu fie nici vreunii dintre cei care, fara a se lepada de patima lor, nu numai ca nu au hotararea sa se infraneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt straini de indulcirea cu ele si aplecarea spre ele. Unul ca aceasta e intocmai ca Iuda: cu trupul la Cina, iar cu inima in uneltiri tradatoare. Si unuia ca acesta, cand dupa impartasirea cu Tainele lui Hristos va saruta potirul, oare Domnul nu-I va grai inconstiinta lui: “Cu sarutare vinzi pe Fiul Omului?”

Domnul si Mantuitorul nostru, Preacurata Maica a Domnului si Sfintii toti sa ne ajute a ne impartasi spre iertarea pacatelor si viata vesnica! Amin!

Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”

Sursa: crestinortodox.ro

 

christ and priest1. Batranul Porfirie zicea: “Viata fara Hristos nu este viata. Daca nu-L vezi pe Hristos in toate faptele si gandurile tale, tu traiesti fara Hristos”.

2. Acelasi Batran adauga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru. El este tot binele si toata frumusetea. In Hristos nu este nici tristete, nici melancolie, nici introvertire, atunci cand omul este coplesit de gandurile si imprejurarile care l-au apasat si l-au ranit. Hristos este Bucurie, Viata, Lumina, Lumina adevarata, care-l imbucura pe om, ii da aripi, ii descopera toate lucrurile, il fac sa vada toate creaturile, sa sufere dimpreuna cu toti si sa le doreasca tuturor sa fie cu Hristos si aproape de El. Iubiti-l pe Hristos … Hristos este totul, este izvorul vietii. Toate cele frumoase salasluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristetea, melancolia, mania, supararea, amintirea ranilor ce le-am primit in viata, a greutatilor si a ceasurilor de agonie. Iubiti-L pe Hristos si sa nu vreti nimic în locul iubirii Lui”.

3. Amfilohie, Batranul din Patmos, zicea despre omul care-L uita pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupatii: “Adesea Hristos vine si bate la poarta ta. Tu-L faci sa se aseze in anticamera sufletului tau si, absorbit de ocupatiile tale, uiti de Dumnezeiescul vizitator. El asteapta ca tu sa trandavesti, asteapta… si apoi, daca tu intarzii prea mult, El se ridica si pleaca. Uneori inca, esti atat de ocupat ca-I raspunzi de la fereastra: n-ai nici atata timp incat sa-i deschizi usa!”

4. Acelasi Batran zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos in el vede toate lucrurile sumbre si dificile”. Si inca: “Pana ce inima omului nu este locuita de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi si pentru creaturi”.

5. Asupra aspectelor Providentei lui Dumnezeu, pe care omul le ignora, Batranul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o intunecare a constiintei vazand, zicand asa, neantul din fata lor si cugetand: Noi cadem in neant, suntem pierduti. Iar din spate suntem razboiti! Atunci revin la Dumnezeu si-i lumineaza credinta noastra ortodoxa. Dumnezeu lucreaza in taina si nu vrea sa influenteze libertatea omului. El conduce evenimentele in asa fel incat omul sa calatoreasca incet acolo unde trebuie”.

6. Antim, Batranul din Chios, spunea: “Fara voia lui Dumnezeu o piatra nu poate fi miscata nici o frunza de copac nu se poate clatina ca sa cada pe pamant”.

7. Batranul Eusebiu,  scria unui fiu de-al sau duhovnicesc: “Atunci cand Dumnezeu se indeparteaza de om, acesta, nu numai ca se prabuseste in tot felul de pacate si nedreptati, dar el pierde si credinta. Dumnezeu te-a facut creatura Sa si, prin credinta ta in El si vointa ta de a creste dupa voia Sa, El te face copilul Sau, prevazand toate lucrurile ca un Tata plin de dragoste si are grija de viitorul tau ca tu sa devii desavarsit”.

8. Despre mijloacele pe care le intrebuinteaza Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Batranul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu inceteaza sa-i dea sugestii bune omului. Uneori il lumineaza, alteori ii trimite o mangaiere prin intermediul unei persoane, alteori ii da un semn. Mila nesfarsita a lui Dumnezeu se foloseste de toate caile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine si a-l mantui”. Batranul adauga: “Dumnezeu il ajuta pe om, fie printr-un parinte duhovnicesc pe care-l face sa-l cunoasca pentru a-l indruma, fie printr-un inger care-l lumineaza, fie printr-un gand bun pe care il sugereaza, sau printr-o descoperire dumnezeiasca pe care i-o acorda”.

9. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Batranul Antim sublinia: “Dumnezeu nu-i separa pe drepti de pacatosi nici nu-i compara pe cei rai cu cei buni. Albina, daca gaseste un pic de zahar pe o scrumiera, nu importa cat de murdara este aceasta, va lua zaharul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uita daca omul se gaseste in pacat sau in virtute, nici daca este bun sau rau. El cauta doar momentul in care sa Se apropie pentru a-i veni in ajutor”.

 

avva agathon1. Zis-a avva Agathon: fara de pazirea dumnezeiestilor porunci, nu sporeste omul in nici o fapta buna.

2. Zis-a iarasi: niciodata nu m-am culcat sa dorm avand (ceva) asupra cuiva, nici am lasat pe cineva sa se culce, sa doarma avand (ceva) asupra mea. Aceasta, pe cat am putut.

3. Se spunea pentru avva Agathon, ca s-au dus oarecari la dansul, auzind ca are dreapta si mare socoteala. Si vrand sa-l cerce de a sa manie, i-au zis lui: tu esti Agathon? Am auzit pentru tine ca esti curvar si mandru. Iar el a zis: ei bine, asa este. Si i-au zis lui: tu esti Agathon barfitorul si clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt.
Au zis iarasi: Tu esti Agathon ereticul? lar el a raspuns: nu sunt eretic. Si l-au rugat pe el, zicand: spune-ne noua, pentru ce atatea cate ti-am zis tie le-ai primit, iar cuvantul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintai asupra mea le scriu, caci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvantul acesta eretic este despartire de Dumnezeu si nu voiesc sa ma despart de Dumnezeu.
Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteala si s-au dus ziditi, adica folositi.

4. A fost intrebat avva Agathon: ce este mai mare: osteneala cea trupeasca, sau pazirea celor dinauntru? Iar batranul a zis: omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupeasca este frunza, iar pazirea celor dinauntru este roada. Si fiindca, dupa ceea ce este scris: tot pomul care nu face roada buna, se taie si in foc se arunca, aratat este ca pentru roada este toata osardia noastra, adica pentru pazirea mintii. Dar este trebuinta si de acoperamantul si podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupesti.

5. Acesta mergea pe drum cu ucenicii lui si unul dintr-insii gasind un paharut de lemn verde pe drum, a zis batranului: parinte, porunceste sa-l iau. Iar batranul s-a uitat la el minunandu-se si i-a zis: tu l-ai pus acolo? Si a raspuns fratele: nu! Si a zis batranul: cum dar vrei sa iei ceea ce nu ai pus?

6. Un frate a venit la avva Agathon, zicand: lasa-ma sa locuiesc cu tine. Si mergand pe drum a gasit putin sapun si l-a adus la el. Si a zis batranul: unde ai gasit sapunul? Zis-a fratele: pe drum l-am gasit, cand umblam si l-am luat. Zis-a lui batranul: daca ai venit sa locuiesti cu mine, cum ai luat ceea ce n-ai pus? Si l-a trimis sa-l duca de unde l-a luat.

7. Acelasi parinte cand vedea vreun lucru si voia gandul lui sa-l judece, isi zicea luisi: „Agathoane, sa nu faci tu aceasta!” Si asa se linistea gandul lui.

8. Zis-a avva Agathon: de-mi va fi cineva foarte iubit si voi cunoaste ca ma duce in vreo greseala, il inlatur de la mine.

9. Zis-a iarasi: omul trebuie sa ia aminte in tot ceasul la judecata lui Dumnezeu.

10. Se spunea iarasi pentru dansul, ca venind o data in cetate sa-si vanda vasele, adica lucrul mainilor sale, a gasi pe un om strain, lepadat pe ulita si bolnav, neavand cine sa-l caute. Si a ramas batranul cu dansul luand o casa cu chirie si din lucrul mainilor sale platea chiria, iar ce-i mai ramanea cheltuia la trebuinta bolnavului. Si a petrecut patru luni, pana cand s-a vindecat bolnavul. Si asa batranul s-a dus la chilia sa cu pace.

11. A intrat odata avva Agathon in cetate sa-si vanda putinele vase si a gasit pe un lepros lepadat in cale. I-a zis lui leprosul: unde te duci, si i-a raspuns avva Agathon : in cetate, sa vand niste vase. Zis-a lui leprosul: fa milostenie, de ma ia acolo! Si luandu-l pe spatele sale, l-a dus in cetate. I-a zis lui acesta: unde vei vinde vasele tale, acolo sa ma pui. Si a facut batranul asa. Si dupa ce vindea un vas, zicea bubosul: cu cat l-ai vandut? Si-i raspundea: intr-atata. Si-i zicea iarasi: cumpara-mi o placinta. Si-i cumpara. Si iar vindea alt vas. Si ii zicea leprosul iarasi: dar acesta cu cat? Si-i raspunse batranul: intr-atata. Si-i zicea: cumpara-mi acest lucru. Si-i cumpara. Deci dupa ce a vandut toate vasele si vroia sa se duca, i-a zis  bubosul: te duci? Si i-a raspuns lui: da! Si i-a zis din nou: fa iarasi milostenie, de ma du unde m-ai gasit! Si luandu-l pe spatele lui, l-a dus la locul lui. Si i-a zis lui: binecuvantat esti Agathone, de Domnul in cer si pe pamant. Si ridicand ochii sai, pe nimeni n-a vazut. Ca a fost ingerul Domnului care a venit sa-l ispiteasca.

12. Se povesteste pentru avva Agathon, ca se silea sa faca toate poruncile si cand trecea in corabie, el intai apuca lopata si cand mergeau la dansul fratii, indata dupa rugaciune, mana lui punea masa, caci era plin de dragostea lui Dumnezeu. Iar cand a vrut sa se savarseasca, a ramas trei zile avand ochii deschisi si nemiscati. Si l-au miscat fratii zicand: avvo Agathoane, unde esti? Si le-a raspuns lor: inaintea judecatii stau. I-au zis lui: si tu te temi, parinte? Le-a zis lor: cu adevarat m-am silit dupa puterea mea, ca sa pazesc poruncile lui Dumnezeu; dar om sunt si de unde stiu de au placut lucrurile mele lui Dumnezeu! Si i-au zis lui: dar nu nadajduiesti, ca lucrul tau este dupa Dumnezeu? Zis-a batranul: nu nadajduiesc, de nu voi intampina pe Dumnezeu, caci alta este judecata lui Dumnezeu, si alta a oamenilor.

Iar cand au vrut sa-l mai intrebe alt cuvant, le-a zis lor: faceti bine si nu mai graiti acum cu mine, caci n-am vreme. Si indata s-a savarsit cu bucurie.

sfanta treime 3Un om simplu calatorea pe un drum de tara, in tovarasia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul si-a aratat o nedumerire:

– Cuvioase parinte, nu pot intelege cum de in Sfanta Treime sunt trei Persoane care formeaza Una singura. Cum de Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt trei persoane unite, nedespartite, dar fara a se amesteca una cu cealalta?

– Fiul meu, ii raspunse cu rabdare preotul, sunt si lucruri mai presus de gandirea noastra pacatoasa. Insa, ceea ce spui nu este atat de greu de priceput. Sa privim, de exemplu, soarele! Sa zicem ca sfera de foc, ce dainuieste acolo de veacuri, este Tatal. Apoi, sa spunem ca lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce a venit sa ne lumineze viata si sa ne scape de pacate. Apoi, caldura, care vine tot de la soare pentru a ne incalzi, sa zicem ca ar fi Sfantul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne incalzeste mereu sufletele inghetate de rautate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina si cu caldura lui nu sunt unul si acelasi lucru si, cu toate acestea, cele trei raman diferite cand vorbim despre fiecare? La fel si in Sfanta Treime, Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt Unul si Acelasi Dumnezeu, Caruia noi, credinciosii, ne inchinam.

Omul, ca si toate celelalte vietati si lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinita. Dar omul este doar o creatura si intelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Insa, oamenii mandri pacatuiesc indraznind sa creada ca nimic nu este mai presus de ei si ca toate, mai devreme sau mai tarziu, le sunt accesibile. Omul credincios stie, insa, ca nu mintea si nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

Sfânta Treime în Biblie si în Sfânta Traditie

Pentru ce numim, in articolul 1 din Simbolul Credintei, pe Dumnezeu, “Tatal”? 

Dumnezeu este unul dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata insa ca acest Dumnezeu, unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca. Cuvantul “Tatal” din Simbolul Credintei ne arata prima persoana a Sf. Treimi. El arata insa si legatura fiasca pe care noi, credinciosii, o avem cu El, caci El este “Tatal nostru”, asa cum spunem la inceputul Rugaciunii Domnesti.

Se vorbeste in Sf. Scriptura despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale singurului Dumnezeu? 

In Sf. Scriptura se vorbeste in multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai cateva: In Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatal Se adreseaza celorlalte persoane ale Sf. Treimi: ”Sa facem om dupa chipul Nostru si dupa asemanarea Noastra” (Fac. 1, 26). In vedenia lui Isaia, ingerii “strigau unul catre altul si ziceau: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin este tot pamantul de marirea Lui” (Isaia 6, 3). In Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au aratat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatal, aratand lumii pe Fiul si binecuvantandu-L, Fiul primind botezul de la loan, iar Sf. Duh coborand asupra Fiului, in chip de porumbel (Matei 3,16-17; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26). Trimitand pe Sf. Apostoli la propovaduire, Mantuitorul le spune: “Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh” (Matei 28, 19).

Sf. Traditie marturiseste existenta Sf. Treimi?

Traditia primelor trei veacuri marturiseste fara sovaiala credinta in existenta Sf. Treimi. Au marturisit cu caldura despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Parinti ai veacurilor IV si V s-au intemeiat neintrerupt pe aceasta traditie, in toiul luptelor lor contra arianismului. Se pot cita in aceasta privinta mai ales Sf. Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Darie si Fericitul Augustin. «In unitatea firii sunt trei persoane» zice Tertulian. «O singura Dumnezeire si un singur Dumnezeu in trei ipostasuri», declara Sf. Atanasie.

Cele trei persoane pot fi intelese ca trei dumnezei?

Cele trei persoane dumnezeiesti nu se inteleg ca persoanele omenesti, ci in felul in care ne arata Mantuitorul in Evanghelia dupa loan, cand zice: “Eu si Tatal Meu una suntem” (Ioan 10, 30). «Legatura Tatalui cu Fiul si a Fiului cu Mangaietorul (Sf. Duh) uneste pe cei trei unul cu altul. Acestia trei sunt una, nu unul, dupa cuvantul: “Eu si Tatal Meu una suntem”, una dupa unitatea fiintei, nu dupa unitatea numarului”  (Tertulian ). Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singura Dumnezeire si «o singura Fire in trei proprietati, intelegatoare, desavarsite, existand prin ele insele, deosebite in numar, dar nu deosebite in Dumnezeire» Acelasi Sfant Parinte explica felul unirii ipostasurilor astfel: «Se deosebesc fara sa se imparta, ca sa zic asa, si se unesc deosebit. Unul in trei este Dumnezeirea si trei fac una» Nu sunt, deci, trei dumnezei.

Care e legatura ipostasurilor intre ele? 
Desi mare taina, lucrul acesta a fost lamurit pe larg de Sf. Parinti. Sf. Chiril al Alexandriei ne spune ca Firea dumnezeiasca, simpla si necompusa, e largita de insusirile ipostasurilor si de deosebirile de persoana si de nume. In fiecare persoana se intelege intreaga Fire impreuna cu insusirea ei, adica cu ipostasul. Ramane fiecare ceea ce este, avand in sine si pe celelalte, prin unirea fireasca cu ele. Tatal este in Fiul si in Sf. Duh. De asemenea si Fiul si Sf. Duh Se afla in Tatal, iar Tatal, in ceilalti doi.

Cele trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat sau la un loc?

Sf. Ioan Damaschin spune ca fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc si nu lucreaza aparte, separat si deosebit, ci impreuna. Sf. Treime e o singura fire, o singura vointa, o singura lucrare, o singura putere, o singura autoritate, pentru ca e o singura Dumnezeire.

Ce au împreuna si ce au deosebit persoanele Sfintei Treimi?

Tatal, Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea de a fi nefacuti si Dumnezeirea. Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut, Fiul este nascut, Sf. Duh este purces  (Sf. Ioan Damaschin, Despre Sf. Treime).

Prin ce Se deosebeste mai de aproape Tatal?

Tatal este nenascut. El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte doua persoane. Dumnezeu e Tata din veci. El nu este insa Tata in felul omenesc. El n-a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei, odata cu aparitia puterii de a naste, asemenea oamenilor si celorlalte vietuitoare. Dumnezeu e Tata deodata cu vesnicia. El e, deci, totdeauna Tata (Sf. Grigorie de Nissa).

Prin ce Se deosebeste mai de aproape Fiul?

Fiul este nascut, este Unul-Nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si de o fiinta cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului si de totdeauna. El nu Si-a inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul. Si cand gandim la Tatal, gandim si la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal, dar nu printr-o nastere omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si fireasca.

E o nastere necuprinsa de mintea omeneasca. Fiul si Tatal sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc., dar Se deosebesc ca ipostasuri: unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in aceasta privinta, Tatal este izvorul si cauza Fiului. Fiul Se deosebeste, apoi, si de Tatal si de Sf. Duh, prin aceea ca El Si-a luat asupra-Si lucrarea mantuirii. Numele propriu al Fiului este “Cuvantul”. El Se numeste si «intelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvantul, Stralucirea si Chipul Tatalui (Sf. Atanasie, Vasilie cel Mare si altii).

Prin ce Se deosebeste mai de aproape Duhul Sfant?

Duhul Sfant purcede din Tatal, cum spune insusi Mantuitorul: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Insusirea Lui personala este de a fi purces din Tatal si de a Se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu Acesta (Sf. Vasilie cel Mare). El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: “Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va calauzi pe voi la tot adevarul… Acela pe Mine Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va vesti voua” (Ioan 16, 13-14).

„Nadejdea mea este Tatal,

Scaparea mea este Fiul,

Acoperamantul meu este Duhul Sfant.

Treime Sfanta, slava Tie!”

Sursa: crestinortodox.ro ; ortodoxiatinerilor.ro.

Vultur

„Un vultur zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui: „Trec in zbor peste departari intinse: peste vai si munti, mari si rauri, campii si paduri; vad multime de fiare si pasari; vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii”. Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vesel se plimba cocosul in mijlocul gainilor lui si s-a gandit: „inseamna ca e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, ii voi povesti cele ce cunosc”.

Si vulturul a inceput sa-i vorbeasca cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu intelegea nimic. Vazind ca nu intelege nimic, vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui, cocosul, neintelegand ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui. Asa se intampla atunci cand un om invatat vorbeste cu unul neinvatat si, inca si mai mult, atunci cand un om duhovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului. Mintea omului duhovnicesc cugeta ziua si noaptea la legea Domnului  si se inalta prin rugaciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipita de pamant sau e bantuita de ganduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfateaza de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc sta gol si imprastiat. Omul duhovnicesc zboara ca vulturul spre inaltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea intreaga, chiar daca s-ar ruga in intunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desarta, sau de bogatii, sau cauta desfatarile trupesti. Si atunci cand un om duhovnicesc se intalneste cu unul neduhovnicesc, legatura amandurora e lucru plictisitor si anevoios.

Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in ce mare nenorocire se gaseste. Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta. Si asa, lumea s-a alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic”.

Cuviosul Siluan Athonitul,
„Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”

albina-culegand-polen-2270x1024

„Mi-au spus unii ca se smintesc pentru ca vad multe lucruri strambe in Biserica. Iar eu le-am spus:

„Daca vei intreba o musca: «Sunt flori in locul acesta?», ea iti va spune: «Nu stiu. Ci stiu numai ca acolo jos, in groapa, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuratii», si iti va insira toate murdariile pe care a stat. Dar daca vei intreba o albina: «Ai vazut vreo necuratie in locul acesta?», ea iti va spune: «Necuratie? Nu, nu am vazut nicaieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», si iti va enumera o gramada de flori de gradina si salbatice. Vezi, musca stie numai unde exista gunoaie, in timp ce albina stie ca acolo este un crin, mai departe o zambila”.

Dupa cum mi-am dat seama, unii oameni seamana cu albina, iar altii cu musca. Cei care seamana cu musca in orice situatie cauta sa afle ce rau exista si se preocupa de el; nu vad nicaieri nici un bine. Cei care seamana cu albina afla peste tot orice bine exista. Omul stricat gandeste, pe toate le interpreteaza de-a stanga si le vede anapoda. In timp ce acela care are ganduri bune, orice ar vedea, orice ii vei spune, isi va pune in minte gandul cel bun.

Odata un copil de clasa a sasea a venit la Coliba si a batut cu ciocanelul in poarta. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus sa ies sa vad ce vrea. „Ce este, voinice?”, il intreb. „Aceasta este Coliba Parintelui Paisie?” „“ ma intreaba. „Vreau sa-l vad pe Parintele Paisie”. „Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus sa cumpere tigari”, ii spun. „Se vede ca s-a dus ca sa cumpere pentru cineva”, imi spune el cu gand bun. „Nu, ci pentru el s-a dus sa cumpere, ii spun. I s-au terminat si facea ca un nebun. Pe mine m-a lasat aici singur si nici macar nu stiu cand se va intoarce. Daca vad ca intarzie, o sa plec de aici”. Atunci baiatului i s-au umplut ochii de lacrimi si iarasi a spus cu gand bun: „Il obosim pe Parintele”. „Dar ce vrei cu el?”, l-am intrebat din nou. „Vreau sa iau numai binecuvantarea lui”, mi-a raspuns. „Ce binecuvantare sa iei, copile! Acesta este un inselat. Nu-i bun de nimic. Eu il stiu bine. Nu astepta degeaba, pentru ca atunci cand se va intoarce va fi nervos, poate chiar si beat, caci mai si bea”. Dar acel copil punea mereu gandul cel bun. „In sfirsit, ii spun, eu voi mai astepta putin, ce vrei sa-i spun?”. „Am sa-i dau o scrisoare, imi spune, dar voi astepta sa iau si binecuvantarea lui”. Ati vazut? Orice ii spuneam, el o primea cu gandul cel bun. I-am spus: „Facea ca un nebun pentru ca nu avea tigari”, iar sarmanul a suspinat si a lacrimat. „Cine stie, poate s-a dus sa cumpere pentru cineva”. Altii citesc atatea, iar acela, un copilas de clasa a sasea, sa aiba ganduri atat de bune! Sa-i strici gandul si el sa si-l faca si mai bun si sa traga o concluzie mai buna. M-am minunat de aceasta! Pentru prima data am vazut un astfel de lucru!”

Sf. Cuvios Paisie Aghioritul

copilasi-priviti-in-sus_77013ea90eb68a

Încercare de exegeza moderna

Omul contemporan nu prea întelege ce înseamna sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul, din toata puterea si din tot cugetul (cf. Marcu 12:33; Luca 10:27). De cele mai multe ori interpretarea este una superficiala, pietista si sentimentalista, dar nicidecum duhovniceasca.

În limbajul secolului 21 eu as traduce aceste cuvinte evanghelice prin urmatoarea întrebare:

Când ultima data ai pus în slujba Domnului…

  • mintea si priceperea ta
  • mâinile si picioarele tale
  • somnul si timpul tau
  • vocea sau sanatatea ta
  • casa sau masina ta
  • calculatorul sau telefonul tau
  • frigiderul sau aragazul tau
  • buzunarul sau cardul tau
  • email-ul sau facebookul tau ?

Si daca nici macar acestea nu le pui în slujba Domnului, sa nu-ti închipui ca inima si sufletul tau Îl iubesc pe Dumnezeu.

A iubi înseamna a face ceva concret! Si daca nu poti da ceva din tine, da macar din cele pe care le ai în jurul tau. Pâna la urma, nici unele nici altele nu-ti apartin, ci ti-au fost date în dar, ca sa I le întorci Daruitorului, adaugând la ele contributia si recunostinta ta.

Un astfel de Dumnezeu avem noi crestinii! Tot mai putini Îl înteleg…

Ierom. Petru Pruteanu

Sursa: teologie.net

 

invierea Domnului 2

Faptul ca de cativa ani, in vocabularul uzual al limbii romane – la toate nivelurile si chiar si in mediul bisericesc – s-a inoculat, cu titlul de sindrom, o grava eroare de exprimare in pronuntarea denumirii biblice a celui mai mare praznic al crestinismului: Sfintele Pasti sau Invierea Domnului, sub forma peiorativa si stranie de „Paste”, ne determina sa luam atitudine, semnaland pericolul iminent de degenerare in erezie a conotatiilor biblice si dogmatice, caracteristice acestui eveniment culminant al mantuirii noastre.

Cu precizarea ca nestiinta, indiferent cui apartine, nu este o scuza, ci un pacat, in cele ce urmeaza vom face o prezentare sintetizata a locurilor biblice din Vechiul si Noul Testament, ca pretioase si incontestabile marturii interne, privind denumirea corecta de „Pasti”, a acestei sarbatori.
Termenul de „Pasti”, are in limba romana numai forma de plural pentru exprimarea corecta a multiplelor lui sensuri, din limba ebraica biblica: Chag ha’Ppesách= Sarbatoarea trecerii, sau „Ppesachim” = „a trecerilor” ( de la pesách = trecere). In aramaica, dialectul postexilic ( vorbit si de Iisus ), exista termenul peschá, care definea sarbatoarea iudaica tarzie a Pastilor, cu ceremonialul ei calendaristic.
Aceasta este ce mai mare sarbatoare mozaica, avand praznuire fixa, in fiecare an de la 14 Nisan (Aprilie) si simbolizand renasterea poporului Israel la o viata noua si libera de credintele si de robia egipteana, descrisa in Vechiul Testament in cartea Iesierea 1, 8-11, 10. La vechii evrei „Pastile” se mai numeau „Sarbatoarea Domnului” (chag-la Yahaweh), datorita instituirii ei divine (Iesirea 12,14). Semnificatia de baza a termenului „Pesach – Pasti”,  este insa cea din Iesirea 12, 12-13: „In noaptea aceea voi trece peste pamantul Egiptului si voi lovi pe tot intaiul nascut in pamantul Egiptului, al oamenilor si al dobitoacelor, si voi face judecata asupra tuturor dumnezeilor in pamantul Egiptului, caci Eu sunt Domnul. Iar la voi sangele va fi semn pe casele in care va veti afla : voi vedea sangele [mielului] si va voi ocoli si nu va fi intre voi rana omoratoare, cand voi lovi pamantul Egiptului” . Tot din vremea aceea, Pastile mai poarta si denumirea de „Sarbatoarea Azimelor” (Chag hammatót; Iesirea 12, 15-20), din cauza ca pe durata celor sapte zile de sarbatoare, la care evreii au mai adaugat una de ordin agrar, legata de inceperea secerisului, se consuma numai „azima”, adica paine nedospita, amintind de aluatul nedospit, pe care l-au copt israelitii in noaptea iesirii din Egipt (Iesirea 12, 34). Cine manca paine dospita in acest rastimp „sufletul acestuia se va starpi in Israel” (Iesirea 12,15). Prin absenta fermentilor din dospire, azima simboliza curatia, prevenirea starii de coruptie si chemarea fiilor lui Israel la o viata mai curata si mai sfanta .
In vocabularul crestin, termenul ebraic „Pasti” a fost preluat fara nici o dificultate, pentru ca Patimile si Invierea Domnului, ca evenimente praznuite in cea mai deplina comuniune ecclesiala, au coincis cu Pastile evreiesti. Alta legatura intre ele, in mod sigur nu exista (cf. Corinteni 5, 7-8), decat numai un firesc paralelism sinonimic: dupa cum la baza Pastilor vechi sta eliberarea unui popor dintr-o robie vazuta, pamanteasca, Sarbatoarea crestina a Pastilor semnifica eliberarea tuturor popoarelor din robia nevazuta a pacatului si a mortii .
Prin venirea lui Iisus Hristos, sarbatorile iudaice, ca si tot cultul divin public al Vechiului Testament si-au incheiat rolul lor de tipuri sau de „umbre” ale sarbatorilor crestine, care, inca din veacul apostolic comemoreaza si actualizeaza marile evenimente din istoria mantuirii. De altfel, insusi Sfantul Apostol Pavel infatiseaza viata crestina ca pe o mare sarbatoare a bucuriei, praznuita „cu azimile curatiei si ale adevarului” (I Corinteni 5, 8) . Aceasta imensa bucurie a restabilirii armoniei universale prin Domnul nostru Iisus Hristos ( Coloseni 1, 17-20), isi gaseste cea mai potrivita expresie in cultul divin public al Bisericii, in imnologia crestina (Efeseni 5, 19; Coloseni 3, 16; Iacov 5, 13) precum si intr-un cadru festiv si deopotriva duhovnicesc: in praznuirea sarbatorilor crestine.
In ceea ce priveste argumentele biblice noutestamentare despre denumirea crestina de Pasti, a Sarbatorii Invierii Domnului, care a inlocuit cu succes Pastile Vechiului Testament, termenii sunt mult mai limpezi si mai fermi, iar sensul lor de o claritate incontestabila. Altfel, in Matei 26, 17-19 este mentionata „cea dintai zi a Azimelor”, cand „ucenicii lui Iisus L-au intrebat: Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile? (v. 17); tot asa si raspunsul lui Iisus: „Mergeti in cetate, la cutare si spuneti-i: Invatatorul zice: Timpul meu este aproape; la tine vreau sa fac Pastile cu ucenicii Mei” (v.18 si 19). In Matei 27, 15 ni se spune: „Iar la sarbatoarea Pastilor, dregatorul avea obiceiul sa elibereze multimii un vinovat pe care voiau ei” (cf. si Marcu 15, 6; Luca 23, 17; Ioan 18, 39). In Marcu 14, 1 citim: „Si dupa doua zile erau Pastile si Azimile”, iar in Marcu 14, 12-16 ni se relateaza: „in ziua cea dintai a Azimelor, cand jertfeau mielul de Pasti, ucenicii Lui L-au intrebat: Unde voiesti … ca sa mananci Pastile? … si le-a zis: Mergeti in cetate si va va intampina un om, ducand un vas de lut cu apa … si unde va intra, spuneti stapanului casei: Unde este odaia de oaspeti, in care sa mananc Pastile impreuna cu ucenicii Mei? … si au gasit asa precum le-a spus si au pregatit Pastile”.
In Luca 22, 1 avem un enunt: „Si se apropia praznicul Azimelor, care se cheama Pasti”, iar in Luca 22, 7 se confirma ca, a sosit ziua Azimelor, in care trebuie sa se jertfeasca mielul de Pasti”; drept pentru care , in Luca 22, 11-13, se stabileste locul pregatirii Pastilor, astfel incat, in Luca 22, 15-16, Mantuitorul va da glas unei dorinte a Lui pe care o nutrea mai demult: „Mult am dorit sa mananc cu voi acest Pasti, mai inainte de patima mea. Caci zic voua ca de acum nu voi mai manca din acestea pana cand se vor implini in imparatia lui Dumnezeu”.
In Evanghelia a IV-a datele referitoare la „Pasti” sunt si mai precise si mai concrete si mai explicite. Astfel, in cele trei sarbatori ale „Pastilor Iudeilor”, pe care le pomeneste cu titlu de repere cronologice, aceasta Evanghelie: „Si erau aproape Pastile Iudeilor si Iisus S-a urcat la Ierusalim” (urmeaza acum prima alungare a vanzatorilor de animale si a zarafilor din curtea templului).
Urmarea acestei actiuni n-a intarziat sa se produca: „Iar cand eram in Ierusalim, la praznicul Pastilor (acelasi din 2, 13) multi au crezut in numele Lui, vazand minunile pe care le facea” (Ioan 2, 23). In Ioan 6, 4, contextul savarsirii minunii inmultirii celor cinci paini si doi pesti din Betsaida-Iulia, al saturarii celor peste cinci mii de oameni si mai ales, al celei mai ample cuvantari a Mantuitorului Iisus Hristos despre Sfanta Euharistie ( Ioan 6, 26-58), este un context eminamente pascal: „Si era aproape Pastile, praznicul Iudeilor”. Tot asa, una dintre cele mai eclatante dovezi ale atotputerniciei si dumnezeirii lui Iisus, minunea invierii din morti a lui Lazar din Betania, s-a savarsit „aproape de Pastile Iudeilor” – ultimul Pasti petrecut de Iisus in Ierusalim” (Ioan 11, 55) – iar ungerea Domnului „cu mir de nard curat, de mult pret” (Ioan 12, 3), ca ultim act pregatitor „pentru ziua ingroparii Lui” (Ioan 12, 7), a avut loc tot in Betania „cu sase zile inainte de acest Pasti” (Ioan 12, 1). Evenimentele din saptamana Sfintelor Patimi sunt puse de autorul Evangheliei a IV-a intr-un dramatic context concentric, din ce in ce mai apropiat de acest praznic iudaic al ultimelor Pasti din viata pamanteasca a Domnului Hristos: „Iar inainte de praznicul Pastilor, stiind Iisus ca a sosit ceasul Lui, ca sa Se mute din lumea aceasta la Tatal, a aratat ca iubind pe ai Sai care sunt in lume, pana la sfarsit i-a iubit”.
Intr-o atmosfera de crescanda amplificare dramatica, in Evanghelia a IV-a, inceputul „Drumului Crucii” este cu precizie mentionat: „Si era vinerea Pastilor, ca la al saselea ceas…” (Ioan 19, 14).

In concluzie noi nu praznuim „Pastele”, ci „Sfintele Pasti”.

Cine are urechi de auzit sa auda!

Protopop dr. IOAN BUDE

Sursa: crestinortodox.ro

avva arsenie

1. Avva Arsenie, fiind inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: Doamne, indrepteaza-ma, ca sa stiu cum ma voi mantui? Si i-a venit glas zicandu-i: Arsenie, fugi de
oameni si te vei mantui.

2. Se zicea pentru dansul, ca precum nimeni din palat nu purta mai bune haine decat dansul cat era in palat, asa nici in viata calugareasca nimeni nu purta mai proaste decat dansul.

3. Intreband avva Arsenie oarecand pe un batran egiptean pentru gandurile sale, altul vazandu-l pe el, a zis: avvo Arsenie, cum atata invatatura latineasca si elineasca avand, intrebi pe acest taran pentru gandurile tale? Iar el a zis catre dansul: invatatura latineasca o am eu cu adevarat, dar alfabetul acestui taran inca nu l-am invatat.

4. A venit odata fericitul Teofil arhiepiscopul cu un boier oarecare la avva Arsenie si l-a rugat pe acest batran sa auda de la el vreun cuvant. Iar batranul, tacand putintel, a raspuns catre dansul: dar daca voi spune un cuvant, il veti pazi? Iar ei au fagaduit ca-l vor pazi. Si le-a zis lor batranul: oriunde veti auzi ca este Arsenie, sa nu va apropiati.

5. Altadata, vrand iarasi arhiepiscopul sa mearga la avva Arsenie, a trimis intai sa stie de-i va deschide usa. Iar batranul i-a trimis acest raspuns, zicand: de vei veni, iti voi deschide si de iti voi deschide tie, tuturor voi deschide si atunci nu voi mai sedea aici. Acestea auzind arhiepiscopul, a zis: daca ma duc ca sa-l gonesc pe el, atunci nu ma voi mai duce.

6. Un frate a rugat pe avva Arsenie ca sa auda cuvant de la el. Si i-a zis lui batranul: pe cat iti este cu putinta, nevoieste-te, ca lucrarea ta cea dinlauntru sa fie dupa Dumnezeu si sa biruiasca patimile cele dinafara.

7. Zis-a iarasi: de vom cauta pe Dumnezeu, Se va arata noua si de-L vom tine pe El, va ramane cu noi.

8. Spunea avva Daniil pentru avva Arsenie, ca toata noaptea petrecea priveghind si cand voia sa doarma dimineata pentru nevoia firii, zicea somnului : vino, rob rau; si atipea putin, sezand si indata se scula.

9. Spuneau batranii, ca s-au dat oarecând la Schit putine smochine uscate si ca unele ce erau de nimic, nu i-au trimis lui avva Arsenie, ca sa nu se para ca il ocarasc. Iar batranul auzind, n-a venit la biserica, zicand : m-ati despartit pe mine, nedandu-mi binecuvantarea pe care a trimis-o Dumnezeu fratilor si de care nu am fost vrednic sa ma impartasesc. Si au auzit toti si s-au folosit de smerenia batranului. Si mergand preotul, i-a dus lui smochinele, si l-au adus pe el la biserica cu bucurie.

10. Spunea avva Daniil: atatia ani a petrecut cu noi si numai o masura de grau ii faceam lui pe an si cand mergeam la el mancam din acel grau.

11. Se zicea iarasi, ca dupa ce auzea ca s-au copt tot felul de poame si se treceau, atunci singur zicea: aduceti-mi. Si gusta numai odata putin din toate si multumea lui Dumnezeu.

12. Un frate s-a dus la chilia lui avva Arsenie la schit si s-a uitat pe fereastra si a vazut pe batranul peste tot ca un foc, caci era vrednic acel frate de a vedea lucruri minunate. Si cum a batut, a iesit batranul si vazand pe fratele, ca si spaimantat, i-a zis lui: este multa vreme de cand bati? Nu cumva ai vazut ceva? Si i-a raspuns lui fratele: nu! Si dupa ce-a vorbit cu el, i-a dat drumul.

13. Se spunea iarasi pentru el, ca in seara sambetelor, pe cand se lumina spre duminica, lasa soarele inapoia lui si intindea mainile la cer, rugandu-se, pana iarasi stralucea soarele in fata lui si asa sedea.

14. Zis-a avva Daniil: ne-a povestit noua avva Arsenie ca pentru el, desi poate chiar el era. Ca sezand un batran in chilia sa i-a venit un glas zicand : vino si iti voi arata lucrurile oamenilor.
Si sculandu-se, a iesit si l-a dus pe el intr-ul loc si i-a aratat un arap taind lemne si facand o sarcina mare si acela se ispitea sa o ridice, dar nu putea. Si in loc de a mai lua dintr-insa, el mergand mai taia lemne si adauga peste sarcina. Si aceasta o facea vreme indelungata si mergand putin mai inainte, iarasi i-au aratat lui un om stand langa un lac si scotand apa dintr-insul si turnand-o intr-un jgheab gaurit, din care curgea iarasi in lac. Si i-a zis lui iarasi: vino sa-ti arat alta: si a vazut o biserica si doi oameni calari pe cai tinand o prajina de-a curmezisul, unul impotriva altuia. Si voiau sa intre prin usa si nu puteau, pentru ca era prajina de-a curmezisul si nu s-a smerit nici unul pe sine inapoia celuilalt, ca sa intoarca prajina de-a
dreptul si pentru aceasta au ramas afara de usa. Si batranul a zis: acestia sunt oamenii care poarta cu mândrie cumpana, ca si cum ar fi a dreptatii si nu s-au smerit ca sa se indrepteze pe sine si sa calatoreasca pe calea cea smerita a lui Hristos. Pentru aceasta si raman afara de Imparatia lui Dumnezeu. Iar cel ce taia lemne, este omul cel intru multe pacate, care in loc de a se pocai, adauga alte faradelegi, intru pacatele sale.
Si cel ce scotea apa, este omul cel care face lucruri bune, dar pentru ca are intru dansele amestecare rea, cu aceasta a prapadit si lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie sa fie treaz la lucrurile sale, ca sa nu se osteneasca in desert.

15. Se mai spunea, ca in toata vremea vietii sale cand sedea la lucrul mainilor lui, avea o carpa in san pentru a-si sterge lacrimile care picau din ochii sai si auzind avva Pimen, ca a adormit, lacrimand, a zis: fericit esti, avvo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta. Ca acela ce nu se plange pe sine aici, acolo se va plange vesnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange.