Archive for the ‘Scrieri ortodoxe’ Category

Duhul Sfant ne pune in gand cuvintele lui Hristos si lucreaza in armonie cu El, calauzindu-ne pasii, cu demnitate si bucurie, pe calea pacii.

Vorbind despre acest har prezent în lumea întreaga si în neamul nostru omenesc prin Dumnezeu-Omul, Evanghelia zice: ”Intru El era viata si viata era lumina oamenilor” si adauga: ”Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). Adica harul Duhului Sfant primit la Botez, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh,  cu toate caderile, cu toate intunecimile noastre sufletesti, continua sa straluceasca in inima cu lumina sa vesnica.

Harul Sfantului Duh este Lumina. Toata Scriptura ne spune acest lucru. David, stramosul lui Dumnezeu-Omul, a spus: ”Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele. ”(Psalmul 118, 105). Cu alte cuvinte, harul Sfantului Duh, pe care legea il descopera sub forma poruncilor  dumnezeiesti, este luminatorul si lumina mea, si daca n-ar exista acest har al Sfantului Duh, pe care cu frica ma silesc sa-l castig, laudandu-L de sapte ori pe zi pentru judecatile dreptatii Sale ( Psalmul 118, 164) cum as fi putut gasi o singura licarire de lumina sa-mi lumineze calea vietii intunecata de ura vrajmasilor mei, printre greutatile care nu lipsesc demnitatii imparatesti?

De multe ori Dumnezeu a aratat, in prezenta multor martori, cum lucreaza harul Sfantului Duh asupra oamenilor, pe care El ii luminase si invatase prin marete semne. Aduceti-va aminte de Moise, dupa intalnirea cu Dumnezeu pe Sinai (Iesirea 34, 40). Oamenii nu-l puteau privi, pentru ca fata ii stralucea de o lumina negraita, fiind obligat sa se arate poporului cu fata acoperita de un val. Amintiti-va schimbarea la fata a Domnului pe Tabor: ”El S-a schimbat la fata inaintea lor, iar vesmintele Sale se facura albe ca lumina… Ucenicii infricosati au cazut cu fata la pamant.” Dupa ce Moise si Ilie au aparut imbracati in aceeasi lumina, un nor i-a acoperit ca sa nu fie orbiti (Matei 17, 1-8). Iata cum harul Sfantului Duh aparea intr-o lumina stralucitoare celor carora Dumnezeu le arata lucrarea Sa.

Sf. Serafim de Sarov

In pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau intelepte si cinci nebune (Matei 25, 1-13), se spune celor din urma, referindu-se la lipsa untdelemnului: „Duceti-va si va cumparati”. Intorcandu-se gasesc inchisa usa camarii de nunta si nu pot intra. Multi socotesc ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune simbolizeaza lipsa faptelor bune facute in viata. Interpretarea aceasta nu-i corecta intru totul. Daca le-ar fi lipsit faptele bune, ar mai fi putut sa fie numite fecioare, chiar daca erau nebune? Fecioria este o mare virtute, ca una ce imita starea ingerilor, putand inlocui toate celelalte virtuti.

Eu, nevrednicul, cred ca le lipsea harul Duhului Sfant. Facand fapte bune, fecioarele nebune, din punct de vedere spiritual, credeau ca viata crestineasca consta numai in aceste fapte. Am trait frumos, am facut milostenii, gandeau ele, fara a se ingriji daca au primit sau nu harul Sfantului Duh. Acest fel de viata, bazat numai pe participarea virtutilor morale, fara o cercetare minutioasa daca ele ne-au adus, si in ce cantitate, harul Sfantului Duh, este astfel caracterizat de cartile patristice: „Unele cai par drepte in ochii omului, dar sfarsitul lor sunt caile mortii” (Pilde 14,12).

Sfantul Antonie cel Mare, in scrierile lui catre monahi, scria despre astfel de fecioare: „Multi monahi si fecioare nu au nici o idee despre deosebirile voirii care lucreaza in om si nu stiu ca in el lucreaza trei voiri deodata. Prima este vointa lui Dumnezeu, perfecta si izbavitoare; a doua este propria noastra vointa omeneasca, care in sine nu este nici rea, nici buna; a treia vointa este draceasca, pe de-a-ntregul pierzatoare. Cea de a treia vointa este vrajmasa omului, indemnandu-l fie sa nu faca bine deloc, fie sa-l faca din mandrie, pentru binele in sine si nu pentru Hristos. Cea de-a doua, vointa noastra proprie, ne sfatuieste sa ne satisfacem poftele pacatoase sau, la fel cu cea draceasca, sa facem binele pentru el insusi, fara a ne ingriji de harul ce-l putem castiga. Prima vointa, cea de la Dumnezeu, ne invata sa facem binele cu un singur scop: dobandirea Sfantului Duh, comoara vesnica, inepuizabila, fara egal in lume.

Pe buna dreptate harul Sfantului Duh este simbolizat de untdelemnul ce le lipsea fecioarelor nebune. Sunt numite „nebune” pentru ca nu se ingrijeau de fructele care nu trebuie sa lipseasca faptelor bune, care sunt darurile Sfantului Duh, fara de care nimeni nu se poate mantui, caci „tot sufletul este insufletit de Duhul Sfant pentru a fi iluminat de taina sfanta a unimii Treimii.”

Insusi Duhul Sfant vine sa Se salasluiasca in sufletele noastre si aceasta salasluire intru noi a Atotputernicului, locuirea unitatii Sale Trinitare impreuna cu sufletul nostru este conditionata de stradania prin toate mijloacele ce ne stau in putinta de a obtine pe acest Duh Sfant, Care pregateste in noi un loc demn de aceasta intalnire, dupa cuvantul lui Dumnezeu: „Voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine”. (Apocalipsa 3,20). Astfel de untdelemn aveau fecioarele intelepte in candele, capabil sa lumineze puternic si clar multa vreme, asteptand sosirea in miez de noapte a Mirelui si intrarea cu El in camara de nunta a vesnicei bucurii.

Cand fecioarele nebune au vazut ca untdelemnul se termina din candele, au alergat in targ, dar n-au avut timp sa se intoarca inainte de inchiderea usii. Targul este viata noastra. Usa camarii de nunta este moartea. Fecioarele intelepte si nebune sunt sufletele crestinilor. Untdelemnul nu simbolizeaza faptele bune, ci harul Sfantului Duh, primit inlauntrul fiintei noastre prin mijlocirea faptelor bune si prin a carui lucrare fiinta noastra se transforma din aceasta in aceea, adica, din stricacioasa in nestricacioasa, din moarte sufleteasca in viata duhovniceasca, din intunecata in luminoasa, din inchisoare, in care stau inlantuite patimile, in camara de nunta si biserica sfintita, unde ne intalnim cu Domnul, Creatorul si Mantuitorul, Mirele sufletelor noastre. Mare este dragostea ce o are Dumnezeu pentru noi, pacatosii, fata de neglijenta ce o aratam noi la chemarea Sa: „Iata, stau la usa si bat” (Apocalipsa 3, 20), intelegand prin usa firul vietii noastre necurmat inca de moarte.

O, cat as dori eu, bucuria mea, ca si tu sa fii umbrit in aceasta viata de duhul lui Dumnezeu! Caci: „In ce te vei afla, in aceea te vei judeca” – zice Domnul. Vai, de trei ori vai, daca noi suntem impovarati de grijile pamantesti, caci cine poate suferi mania Lui si cine-I va putea rezista? Pentru aceasta s-a spus: „Privegheati si va rugati ca sa nu cadeti in ispita” ( Matei 26,41) sau, altfel spus, pentru a nu fi lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne dau harul Sau. 

Sfantul Serafim de Sarov

Nu-mi plac definitiile dar despre rugaciune trebuie sa spun ca este fara indoiala o lucrare pornind de la Dumnezeu si care se intoarce la Dumnezeu. Duhul rugaciunii este un dar pe care Duhul Sfant il pune in fiecare dintre noi, mai mult sau mai putin. Noi il facem mai activ sau mai putin activ. Si, in acelasi timp, rugaciunea rupe o bariera care se pune intre noi si Dumnezeu. 

Minunea cea mare este sa-L cunoastem pe Dumnezeu. Daca-L chemam cu toata puterea, Dumnezeu ni se reveleaza, ni se face cunoscut. Cautati in adancul inimii voastre si-L veti gasi acolo pe Dumnezeu. Strigati din toata inima si Dumnezeu va va raspunde, si minuni se vor face in sufletul vostru si duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide si veti vedea adevarul dumnezeiesc, care este singurul mantuitor.

Rugaciunea are atata putere incat poate schimba vointa cea de neschimbat a lui Dumnezeu. Rugaciunea aduce sanatate trupeasca si sufleteasca pentru cel care se roaga, inmoaie inimile in familiile care sunt inraite, intoarce de la pacat pe cel care savarseste pacatul.

In momentul cand te asezi la rugaciune, diavolul te ataca si dupa primele cuvinte, dupa primele scurte rugaciuni care le faci, iti pune in minte tot felul de ganduri neimportante, lumesti. Pana si curiozitatea de a sti cat e ceasul lucreaza in mintea ta, sau curiozitatea de a sti daca afara e soare sau nor. Toate acestea lucreaza ca niste actiuni nevinovate, dar ele strica glasul rugaciunii din inima noastra.

Ma intreaba unii credinciosi cum sa faca sa lupte impotriva gandurilor care le vin in minte cand se roaga. Primul lucru este sa nu le dai atentie. Adica sa le lasi sa treaca peste capul tau. Al doilea lucru este sa ceri ajutorul lui Dumnezeu si al ingerului pazitor. Si al treilea lucru este sa nu deschizi inima ta pentru o conversatie cu gandurile rele. Fiindca demonul e mai puternic decat noi. Diavolul turbeaza atunci cand cineva se roaga. Asa se explica de ce suntem atat de atacati cand ne rugam. E o armata de demoni care ne aduc toate gandurile acestea josnice.

Daca inima ta este patrunsa cu adevarat de Duhul Sfant, daca rugaciunea ta iti contopeste intreaga inima si sufletul, atunci nu mai trebuie sa spui multe rugaciuni, ci doar rugaciunea : ” Doamne, nu ma lasa!” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluie?te-ma pe mine pacatosul”, care este cea mai puternica rugaciune. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneste demonii si aduce ingerii inapoi, iar in inima si in minte aduce blandetea purtarii fata de ceilalti. 

Dar daca nu ai ajuns acolo, urmeaza regula rugaciunii din cartea de rugaciuni, deoarece chemand numele lui Dumnezeu prin toate rugaciunile care se fac, chemi pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Duhul Sfant, pe Sfanta Treime, pe Dumnezeu Tatal, pe Sfinti, pe toti Mucenicii, iar inima ta intra in vibratie launtrica cu toti acesti sfinti.

Sa stiti ca nu e o gluma relatia noastra cu Dumnezeu, sa stiti ca toata aceasta lume, cu toata civilizatia ei, este un moft. Ai inchis ochii si nu mai stii nimic de civilizatie si de mergerea pe Luna sau pe Marte si asa mai departe… Toate sunt mofturi, un singur lucru este adevarat: relatia noastra cu Dumnezeu, nemurirea sufletului nostru si ceea ce ne asteapta dincolo de moarte, adica o moarte spirituala vesnica sau o viata vesnica.

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvinte vii

Rugaciunea, postul, privegherea si alte nevointe crestinesti, oricat ar fi de bune prin ele insele, totusi, scopul vietii noastre crestine nu poate sa stea numai in indeplinirea acestora, cu toate ca ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la atingerea acestui scop.
Adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant.
Rugaciunea, postul, privegherile, milosteniile si toate celelalte fapte bune facute in numele lui Hristos nu sunt decat mijloace pentru a-L primi pe Sfantul Duh.

Cum sa-l dobandesti? Dobandirea este acelasi lucru cu castigarea.  Stii ce inseamna a castiga bani? Cam acelasi lucru este si cu Sfantul Duh. In general, pentru oameni, scopul vietii este castigul de bani. Dobandirea Sfantului Duh este de asemenea un castig, dar un castig vesnic, izvorator de daruri, foarte asemanator castigului vremelnic, si se obtine prin aceleasi mijloace.

Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, compara viata noastra cu o calatorie si activitatea pamanteasca cu un negot. Ne recomanda tuturor: „Negutatoriti pana ce voi veni, rascumparand vremea, caci zilele rele sunt”(Luca 19,13; Efeseni 5,16) Cu alte cuvinte: grabiti-va sa obtineti bunatatile ceresti cu ajutorul bunurilor pamantesti. Aceste bunuri pamantesti nu sunt altceva decat fapte virtuoase facute in numele lui Hristos si care ne aduc harul Sfantului Duh.

( Sf. Serafim de Sarov – Scopul vietii crestine)

„Mai, mai, mai, am fost dezamagit, m-ai dezamagit! Ce om grozav sunt eu si tocmai pe mine sa ma dezamagesti? Tocmai tu, pentru care eu am facut atatea? Tocmai tu sa ma dezamagesti?“

Este examenul dezamagirii. Si daca biruim noi dezamagirea asta in noi, apoi chiar credem in Dumnezeu, sa stiti, si avem dragoste!

Doar asta este nevointa adevarata si daca facem ceva in lumea asta, postim sau ne rugam, este pentru a birui in noi ura, a birui in noi raul, si dezamagirea asta este semn ca avem raul in noi. Si luptam, si-o biruim. Azi, maine. Cum vrei? Rogu-te, depaseste-o, adu-ti aminte de ale tale, de cat ai dezamagit tu si biruie in tine. Adu-ti aminte de Hristos, Care a fost tradat de catre ucenicii Lui si de catre noi, in fiecare ceas rau in care ne aflam.

Da, dezamagirea este un examen. Il depasim si devenim mai buni, ne suim cu o treapta mai sus, sa stiti! Fiecare dezamagire depasita ne urca pe o treapta superioara a existentei noastre.”

Parintele Savatie Bastovoi

Pe ziua de astazi – iata, prin altele, ce amintire amara: mai-marii iudeilor s-au adunat in casa lui Caiafa si chibzuiau cum sa-L prinda prin viclenie pe Domnul Iisus si sa-L dea mortii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, si a zis: “Ce voiti sa imi dati, si eu Il voi da pe El voua?” Ei i-au dat treizeci de arginti. Cand am citit locul acesta din Scriptura, sufletul meu s-a umplut de nemultumire – si asupra mai-marilor iudei, si asupra lui Iuda. Ce aveau in vedere acesti mai-mari, de au atras asupra lor si a poporului vina si pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut sa se hotarasca la asa o fapta Iuda, care intotdeauna era asa de apropiat de Domnul si asa limpede vazuse intiparita in El plinatatea Dumnezeirii? Dupa aceea, gandul meu s-a mutat la caracterul tradarii lui Iuda; si in timp ce cugetam la lucrul acesta, din constiinta au inceput sa rasara una dupa alta propriile mele fapte, foarte asemanatoare cu fapta lui Iuda.

Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat semanau mai tare. Atunci, in locul nemultumirii impotriva lui Iuda, a inceput sa renasca temerea pentru mine insumi, si glasul launtric mi-a grait: “Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta si ingrijeste-te sa scapi de soarta lui amara”. Cu acest indemn, fratilor, ma infatisez si eu voua. Aveam de gand sa va infatisez cat de neagra este tradarea lui Iuda. Acum, insa, zic: sa-l lasam pe Iuda. Sa cercetam mai bine faptele noastre, ca sa curatim din viata noastra tot ce poarta vreo trasatura a caracterului lui Iuda – si prin aceasta sa scapam de pedeapsa cereasca ce a cazut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul ca in vremea petrecerii lui alaturi de Domnul el era, in ce priveste viata sa, intocmai cu toti Apostolii. Impreuna cu ei mancase, bause, umblase, petrecuse noptile, impreuna cu ei ascultase invataturile si vazuse minunile Domnului, impreuna cu ei rabdase toate nevoile, chiar si umblase propovaduind Evanghelia, si poate ca facuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalti nu vazusera in el ceva aparte. Si totusi, la sfarsit vedeti ce a iesit? De unde aceasta roada? Fireste, dinlauntru, din suflet. Si iata, vedeti, inauntrul sufletului se parguise ceea ce in toata vremea dinainte nu se vadise afara prin niciun semn.

Oare stia insusi Iuda ca in inima sa incalzea un asemenea sarpe, care in cele din urma avea sa-l piarda? Dupa obiceiul pe care-l are vrasmasul nostru de a ascunde legaturile in care il incurca pe pacatos, el tainuieste de constiinta patima de capetenie prin felurite lucruri frumoase de mana a doua, si numai atunci cand se bizuie pe pierzania neindoielnica a omului da drumul nenorocirii asupra lui cu toata incrancenarea lui neinfranata. Se poate, judecand dupa toate faptele, ca Iuda sa nu fi vazut uratenia patimii sale si sa nu se fi crezut cu nimic mai rau decat ceilalti Apostoli. Si a cazut, cumva de parca nu ar fi prevazut lucrul acesta.

Avand aceasta in gand, fratilor, sa ne intoarcem luarea-aminte la noi insine si sa cercetam cu asprime cele mai tainice miscari ale inimii noastre, fara a ne opri la infatisarea cuviincioasa dinafara. Pe dinafara, ia uitati-va, cu ce suntem rai? Si totusi, poate ca in jurul inimii noastre se incolaceste un sarpe care e gata sa ne dea pierzarii – si ne va da indata ce se va ivi prilejul. Va amintesc cugetarea Sfantului Macarie Egipteanul, care graieste: “Nu te lauda cu niciun fel de fapte si cu niciun fel de nevointa. Dar daca te-ai pogorat chiar pana in adancul inimii tale si ai ucis sarpele cuibarit acolo, ce otraveste cu veninul sau toate cele prin care se vadeste viata ta, atunci sa dai multumita Domnului”.

Prin aceasta el avea in vedere fie pacatul care traieste in noi, fie patima de capetenie a fiecaruia, in care se preschimba acel pacat. Si iata asupra carui lucru sa va intoarceti mai cu seama luarea-aminte atunci cand va cercetati pe voi insiva. Cautati patima voastra de capetenie. Pe ea s-o dati in vileag, pe ea s-o aruncati afara.
“Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Batran, “cand patimesti de lacomie: da-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite si slavite daca esti molipsit de parerea de sine: da-I smerenie si defaimare de sine. Asa si in toate celelalte privinte”.

Domnul vrea ca noi sa dam in vileag in noi insine si sa fagaduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, si sa stralucim mai ales in virtutea potrivnica patimii ce ne biruie. Daca vei face asta, toate celelalte virtuti vor veni in randuiala de lupta si cu putere, iar patimile vor slabi, fiindca ele se tin de obicei in jurul patimii noastre de capetenie.

Dar sa ne intoarcem la Iuda. Asa purta el ghimpele in inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat in clocot. Vrajmasul l-a apucat pe el, sarmanul, de aceasta patima, a incetosat mintea si constiinta lui si l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la inceput la faradelege, apoi si la pierzania deznadajduirii. Si acest lucru nu s-ar fi intamplat, daca si-ar fi descoperit inaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tamaduit indata boala sufletului sau- si Iuda ar fi fost mantuit. Acelasi lucru se va intampla si cu noi daca nu vom descoperi parintelui duhovnicesc patima noastra. Acum ea sta potolita; dar, mai apoi, numi sa se iveasca prilejul si indata va urma caderea. Iar daca ne vom descoperi patima, ne vom strapunge, vom lua hotararea de a nu ne lasa infranti si vom cere ajutor de la Domnul, fara indoiala ca o sa rezistam: fiindca mai mare este Cel ce este intru voi decat cel ce este in lume (I In 4,4). Prin harul Sau, Domnul va ucide in clipa dezlegarii patima si va pune samanta virtutii potrivnice ei. Atunci n-ai decat sa adaugi o mica osteneala si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tavali in patimile de ocara si vei incepe sa privesti cu fata descoperita si catre Domnul, si catre Sfinti, si catre toti crestinii.

Inca putina vreme si Domnul va veni la voi, si va face la voi cina impreuna cu voi. Pregatiti-va! Aruncati din inima tot ce este potrivnic Domnului, stergeti tot praful prin suspinari din inima, spalati orice pata prin lacrimile strapungerii, asa incat Domnul, intrand in voi, sa afle casa sufletului vostru dereticata, asternuta, curata. Sa nu fie intre voi vreunii asemenea lui Iuda. Si Iuda, ca si ceilalti Apostoli, deopotriva auzise: “Dupa doua zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul si au zis: “Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile?” Iuda, insa, ce a facut? A mers si L-a vandut pe Domnul. Iar la cina tot a mers, alaturi de ceilalti. Nu cumva si intre voi se vor afla maine unii ca acestia? O, sa nu fie! Inca mai este vreme. Mergeti; si fiecare, dupa masura puterilor sale, sa sarguiasca a se arata vrednic a-L primi pe Domnul prin Sfintele Sale Taine. Dati-va seama de ce sunteti vinovati, plangeti si spuneti: “Nu vom mai face, Doamne! Ajuta-ne sa tinem piept de acum inainte”. Acesta este cel mai insemnat lucru pe care il doreste Domnul – iar nepasatori sa nu se afle intre voi. Sa nu fie nici vreunii dintre cei care, fara a se lepada de patima lor, nu numai ca nu au hotararea sa se infraneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt straini de indulcirea cu ele si aplecarea spre ele. Unul ca aceasta e intocmai ca Iuda: cu trupul la Cina, iar cu inima in uneltiri tradatoare. Si unuia ca acesta, cand dupa impartasirea cu Tainele lui Hristos va saruta potirul, oare Domnul nu-I va grai inconstiinta lui: “Cu sarutare vinzi pe Fiul Omului?”

Domnul si Mantuitorul nostru, Preacurata Maica a Domnului si Sfintii toti sa ne ajute a ne impartasi spre iertarea pacatelor si viata vesnica! Amin!

Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”

Sursa: crestinortodox.ro

1. Batranul Porfirie zicea: “Viata fara Hristos nu este viata. Daca nu-L vezi pe Hristos in toate faptele si gandurile tale, tu traiesti fara Hristos”.

2. Acelasi Batran adauga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru. El este tot binele si toata frumusetea. In Hristos nu este nici tristete, nici melancolie, nici introvertire, atunci cand omul este coplesit de gandurile si imprejurarile care l-au apasat si l-au ranit. Hristos este Bucurie, Viata, Lumina, Lumina adevarata, care-l imbucura pe om, ii da aripi, ii descopera toate lucrurile, il fac sa vada toate creaturile, sa sufere dimpreuna cu toti si sa le doreasca tuturor sa fie cu Hristos si aproape de El. Iubiti-l pe Hristos … Hristos este totul, este izvorul vietii. Toate cele frumoase salasluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristetea, melancolia, mania, supararea, amintirea ranilor ce le-am primit in viata, a greutatilor si a ceasurilor de agonie. Iubiti-L pe Hristos si sa nu vreti nimic în locul iubirii Lui”.

3. Amfilohie, Batranul din Patmos, zicea despre omul care-L uita pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupatii: “Adesea Hristos vine si bate la poarta ta. Tu-L faci sa se aseze in anticamera sufletului tau si, absorbit de ocupatiile tale, uiti de Dumnezeiescul vizitator. El asteapta ca tu sa trandavesti, asteapta… si apoi, daca tu intarzii prea mult, El se ridica si pleaca. Uneori inca, esti atat de ocupat ca-I raspunzi de la fereastra: n-ai nici atata timp incat sa-i deschizi usa!”

4. Acelasi Batran zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos in el vede toate lucrurile sumbre si dificile”. Si inca: “Pana ce inima omului nu este locuita de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi si pentru creaturi”.

5. Asupra aspectelor Providentei lui Dumnezeu, pe care omul le ignora, Batranul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o intunecare a constiintei vazand, zicand asa, neantul din fata lor si cugetand: Noi cadem in neant, suntem pierduti. Iar din spate suntem razboiti! Atunci revin la Dumnezeu si-i lumineaza credinta noastra ortodoxa. Dumnezeu lucreaza in taina si nu vrea sa influenteze libertatea omului. El conduce evenimentele in asa fel incat omul sa calatoreasca incet acolo unde trebuie”.

6. Antim, Batranul din Chios, spunea: “Fara voia lui Dumnezeu o piatra nu poate fi miscata nici o frunza de copac nu se poate clatina ca sa cada pe pamant”.

7. Batranul Eusebiu,  scria unui fiu de-al sau duhovnicesc: “Atunci cand Dumnezeu se indeparteaza de om, acesta, nu numai ca se prabuseste in tot felul de pacate si nedreptati, dar el pierde si credinta. Dumnezeu te-a facut creatura Sa si, prin credinta ta in El si vointa ta de a creste dupa voia Sa, El te face copilul Sau, prevazand toate lucrurile ca un Tata plin de dragoste si are grija de viitorul tau ca tu sa devii desavarsit”.

8. Despre mijloacele pe care le intrebuinteaza Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Batranul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu inceteaza sa-i dea sugestii bune omului. Uneori il lumineaza, alteori ii trimite o mangaiere prin intermediul unei persoane, alteori ii da un semn. Mila nesfarsita a lui Dumnezeu se foloseste de toate caile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine si a-l mantui”. Batranul adauga: “Dumnezeu il ajuta pe om, fie printr-un parinte duhovnicesc pe care-l face sa-l cunoasca pentru a-l indruma, fie printr-un inger care-l lumineaza, fie printr-un gand bun pe care il sugereaza, sau printr-o descoperire dumnezeiasca pe care i-o acorda”.

9. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Batranul Antim sublinia: “Dumnezeu nu-i separa pe drepti de pacatosi nici nu-i compara pe cei rai cu cei buni. Albina, daca gaseste un pic de zahar pe o scrumiera, nu importa cat de murdara este aceasta, va lua zaharul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uita daca omul se gaseste in pacat sau in virtute, nici daca este bun sau rau. El cauta doar momentul in care sa Se apropie pentru a-i veni in ajutor”.

„Un vultur zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui: „Trec in zbor peste departari intinse: peste vai si munti, mari si rauri, campii si paduri; vad multime de fiare si pasari; vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii”. Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vesel se plimba cocosul in mijlocul gainilor lui si s-a gandit: „inseamna ca e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, ii voi povesti cele ce cunosc”.

Si vulturul a inceput sa-i vorbeasca cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu intelegea nimic. Vazind ca nu intelege nimic, vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui, cocosul, neintelegand ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui. Asa se intampla atunci cand un om invatat vorbeste cu unul neinvatat si, inca si mai mult, atunci cand un om duhovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului. Mintea omului duhovnicesc cugeta ziua si noaptea la legea Domnului  si se inalta prin rugaciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipita de pamant sau e bantuita de ganduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfateaza de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc sta gol si imprastiat. Omul duhovnicesc zboara ca vulturul spre inaltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea intreaga, chiar daca s-ar ruga in intunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desarta, sau de bogatii, sau cauta desfatarile trupesti. Si atunci cand un om duhovnicesc se intalneste cu unul neduhovnicesc, legatura amandurora e lucru plictisitor si anevoios.

Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in ce mare nenorocire se gaseste. Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta. Si asa, lumea s-a alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic”.

Cuviosul Siluan Athonitul,
„Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”

„Mi-au spus unii ca se smintesc pentru ca vad multe lucruri strambe in Biserica. Iar eu le-am spus:

„Daca vei intreba o musca: «Sunt flori in locul acesta?», ea iti va spune: «Nu stiu. Ci stiu numai ca acolo jos, in groapa, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuratii», si iti va insira toate murdariile pe care a stat. Dar daca vei intreba o albina: «Ai vazut vreo necuratie in locul acesta?», ea iti va spune: «Necuratie? Nu, nu am vazut nicaieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», si iti va enumera o gramada de flori de gradina si salbatice. Vezi, musca stie numai unde exista gunoaie, in timp ce albina stie ca acolo este un crin, mai departe o zambila”.

Dupa cum mi-am dat seama, unii oameni seamana cu albina, iar altii cu musca. Cei care seamana cu musca in orice situatie cauta sa afle ce rau exista si se preocupa de el; nu vad nicaieri nici un bine. Cei care seamana cu albina afla peste tot orice bine exista. Omul stricat gandeste, pe toate le interpreteaza de-a stanga si le vede anapoda. In timp ce acela care are ganduri bune, orice ar vedea, orice ii vei spune, isi va pune in minte gandul cel bun.

Odata un copil de clasa a sasea a venit la Coliba si a batut cu ciocanelul in poarta. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus sa ies sa vad ce vrea. „Ce este, voinice?”, il intreb. „Aceasta este Coliba Parintelui Paisie?” „“ ma intreaba. „Vreau sa-l vad pe Parintele Paisie”. „Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus sa cumpere tigari”, ii spun. „Se vede ca s-a dus ca sa cumpere pentru cineva”, imi spune el cu gand bun. „Nu, ci pentru el s-a dus sa cumpere, ii spun. I s-au terminat si facea ca un nebun. Pe mine m-a lasat aici singur si nici macar nu stiu cand se va intoarce. Daca vad ca intarzie, o sa plec de aici”. Atunci baiatului i s-au umplut ochii de lacrimi si iarasi a spus cu gand bun: „Il obosim pe Parintele”. „Dar ce vrei cu el?”, l-am intrebat din nou. „Vreau sa iau numai binecuvantarea lui”, mi-a raspuns. „Ce binecuvantare sa iei, copile! Acesta este un inselat. Nu-i bun de nimic. Eu il stiu bine. Nu astepta degeaba, pentru ca atunci cand se va intoarce va fi nervos, poate chiar si beat, caci mai si bea”. Dar acel copil punea mereu gandul cel bun. „In sfirsit, ii spun, eu voi mai astepta putin, ce vrei sa-i spun?”. „Am sa-i dau o scrisoare, imi spune, dar voi astepta sa iau si binecuvantarea lui”. Ati vazut? Orice ii spuneam, el o primea cu gandul cel bun. I-am spus: „Facea ca un nebun pentru ca nu avea tigari”, iar sarmanul a suspinat si a lacrimat. „Cine stie, poate s-a dus sa cumpere pentru cineva”. Altii citesc atatea, iar acela, un copilas de clasa a sasea, sa aiba ganduri atat de bune! Sa-i strici gandul si el sa si-l faca si mai bun si sa traga o concluzie mai buna. M-am minunat de aceasta! Pentru prima data am vazut un astfel de lucru!”

Sf. Cuvios Paisie Aghioritul

Încercare de exegeza moderna

Omul contemporan nu prea întelege ce înseamna sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul, din toata puterea si din tot cugetul (cf. Marcu 12:33; Luca 10:27). De cele mai multe ori interpretarea este una superficiala, pietista si sentimentalista, dar nicidecum duhovniceasca.

În limbajul secolului 21 eu as traduce aceste cuvinte evanghelice prin urmatoarea întrebare:

Când ultima data ai pus în slujba Domnului…

• mintea si priceperea ta
• mâinile si picioarele tale
• somnul si timpul tau
• vocea sau sanatatea ta
• casa sau masina ta
• calculatorul sau telefonul tau
• frigiderul sau aragazul tau
• buzunarul sau cardul tau
• email-ul sau facebookul tau ?

Si daca nici macar acestea nu le pui în slujba Domnului, sa nu-ti închipui ca inima si sufletul tau Îl iubesc pe Dumnezeu.

A iubi înseamna a face ceva concret! Si daca nu poti da ceva din tine, da macar din cele pe care le ai în jurul tau. Pâna la urma, nici unele nici altele nu-ti apartin, ci ti-au fost date în dar, ca sa I le întorci Daruitorului, adaugând la ele contributia si recunostinta ta.

Un astfel de Dumnezeu avem noi crestinii! Tot mai putini Îl înteleg…

Ierom. Petru Pruteanu

Sursa: teologie.net