Archive for the ‘Scrieri ortodoxe’ Category

petre-tutea

Se spune cã intelectul e dat omului ca sã cunoascã adevãrul. Intelectul e dat omului, dupã pãrerea mea, nu ca sã cunoascã adevãrul, ci sã primeascã adevãrul.

Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si un necredincios, nu existã nici o legãturã, ãla e mort, sufleteste mort, iar celãlalt e viu si între un viu si un mort nu existã nici o legãturã. Credinciosul crestin e viu.

În bisericã afli cã existi.

Iisus Hristos este eternitatea care puncteazã istoria.

În fata lui Dumnezeu, geniul e vãr primar cu idiotul.

Fãrã Dumnezeu omul rãmâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicãieri si merge spre nicãieri.

La puscãrie am demonstrat vreme de douã ore cã istoria românilor dezgolitã de crucile de pe scuturile voievozilor e egalã cu zero. Cã doar voievozii nu s-au bãtut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

Nivelul meu intelectual, chiar dacã sunt savant, nu depãseste nivelul unui popã obscur din Bãrãgan. Pentru cã preotul ãla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatrã, stã de vorbã cu absolutul.

Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intrã la Dumnezeu e rugãciunea. Rugãciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gânditã crestin, rugãciunea ne aratã cã umilinta înaltã, iar nu coboarã pe om.

Am devenit un gânditor crestin cînd mi-am dat seama cã fãrã revelatie, fãrã asistentã divinã, nu pot sti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacã are vreun sens sau nu, nici dacã eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Când mi-am dat seama cã fãrã Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale.

parintele-sofian-boghiu

– Cum sa ne raportam la asa-zisa intrare în Europa, mai ales ca acum ni se impune, ca o conditie la aceasta integrare, sa legalizam homosexualitatea?

Parintele Sofian: Da, aceasta este o problema foarte spinoasa pentru mine. Si pentru întreaga Europa. Desigur, de la Europa Occidentala avem de învatat si niste lucruri frumoase cu adevarat, dar nu atunci când este vorba sa acceptam niste pacate. Mai ales când sunt în discutie niste patimi despre care Biblia de la început ne spune ca sunt atât de periculoase încât, pentru a se pedepsi asemenea spurcaciuni, se coboara îngeri din cer ca sa arda, sa desfiinteze niste orase împreuna cu locuitorii lor si sa se aleaga de ele numai fum de pucioasa… Am fost pâna la Marea Moarta, am bagat degetul în apa si l-am pus pe limba; e o apa groasa, amara si pe acolo miroase a sulf. Atât a mai ramas din civilizatia celor doua orase (Sodoma si Gomora), despre care ni se povesteste în Vechiul Testament. Vedem astfel cât dispret arata Dumnezeu pentru asemenea pacate.
Pentru nici o alta patima nu se coboara cineva din cer ca sa aduca pedepse. Si tocmai cu astfel de pacate ne cere Europa ”civilizata” si mândra ca sa ne spurcam neamul nostru. Au mai facut oamenii asemenea greseli (ca homosexuali au fost si sunt la noi, fara sa fie legiferati de Parlament), dar ele sunt probleme de spovedanie, de canon. Daca însa sunt legalizate aceste patimi, le faci fara grija, sub acoperire . Politicienii nostri sunt liberi sa faca ce vor; iar ei, netinând seama de credinta si spiritualitatea acestui neam, aproba tot felul de faradelegi, pentru a putea sa fie prieteni cu asa-zisa Europa.
În concluzie, nu sunt de acord ca pentru niste bunuri pamântesti sa primim o pedeapsa dumnezeiasca. Daca atunci s-au coborât îngeri din cer si-au ars Sodoma si Gomora, acum Dumnezeu va trimite din cer niste pedepse asupra tarii noastre, prin care sa fie sanctionate asemenea pacate legiferate. Dar ai nostri nu sunt convinsi; ei spun: ”astea sunt povesti”.
Pe de alta parte, trebuie spus ca crestinul este o personalitate bivalenta, care face parte dintr-un stat pamântean, dar face parte si dintr-un stat ceresc, este si cetateanul lui Dumnezeu. El trebuie sa puna accentul pe esential; trebuie sa stie ca este alcatuit din doua componente: omul material, pe care-l manânca viermii în mormânt si sufletul care merge la judecata dupa ce se termina viata pamânteasca. Daca omul cade în acest pacat calca o porunca veche, de la creatia lumii si va da socoteala în fata lui Dumnezeu. Când îl face pe om, Dumnezeu îi spune: ”Cresteti si va înmultiti”. Cu aprobarea homosexualitatii aceasta porunca fundamentala este încalcata, pentru ca barbatul nu poate naste copii si nu se poate continua neamul omenesc asa cum a hotarât Dumnezeu de la început. Când omul se deprinde cu aceasta patima, ea nu-i da copii, dar îi da probleme.
[extras din „Smerenia si dragostea,însusirile trairii ortodoxe” de Arhimandrit Sofian Boghiu ]

sf. nicodim_aghioritulBinecredinciosii crestini trebuie sa se împartaseasca des cu Dumnezeiescul Trup si Sânge al Domnului.

Toti binecredinciosii crestini sunt îndatorati sa se împartaseasca des. Acest lucru îl poruncesc:              

1) Stapânestile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos,            

2) Faptele si Canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintelor Sinoade si marturiile locale ale Sfintilor Parinti,

3) Cuvintele, rânduiala si sfintita lucrare a Sfintei Liturghii si        

4) Insasi rânduiala Sfintei împartasiri.

1. Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ne preda Taina Sfintei împartasiri, a zis: „Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viata lumii” (Ioan 6,51). ceea ce însemneaza ca dumnezeieasca împartasire este pentru credinciosi absolut trebuitoare pentru viata duhovniceasca în Hristos. Si pentru ca viata duhovniceasca în Hristos nu trebuie sa se împutineze nici sa înceteze, precum zice Apostolul: „Duhul sa nu-l stingeti” (I Tes. 5,19), ci sa fie neîntrerupta, pentru ca cei vii, dupa acelasi Apostol, sa nu mai traiasca viata lor trupeasca, ci viata lui Hristos, Care a murit si a înviat pentru ei, este de trebuinta ca sa fie deasa si întrebuintarea Sfintei împartasiri.
In alta parte, Domnul zice hotarât: „Amin, amin zic voua, de nu veti mânca Trupul Fiului Omului si de nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi” (Ioan 6,53). Din aceste cuvinte se vede limpede ca Sfânta împartasanie este pentru crestin tot asa de necesara ca si Sfântul Botez. Fiindca aceeasi hotarâre pe care a dat-o pentru Botez, a dat-o si pentru Sfânta Împartasanie. Despre Botez a zis: „Amin, amin zic voua, de nu se va naste omul din apa si din Duh, nu poate intra întru împaratia lui Dumnezeu’ (Ioan 3,5); iar despre Dumnezeeasca împartasanie a zis de asemenea: „Amin, amin zic voua, de nu veti mânca Trupul Fiului Omului si de nu veti bea Sângele Lui nu veti avea viata întru voi”. Asa dar, dupa cum fara botez este cu neputinta ca omul sa traiasca viata duhovniceasca si sa se mântuiasca, tot asa este cu neputinta sa traiasca fara Dumnezeeasca împartasire. Si fiindca aceste doua Taine au aceste însusiri: Botezul se savârseste o singura data iar Taine Sfintei împartasiri se savârseste des si în fiecare zi, rezulta în chip firesc ca este absolut necesar ca si Dumnezeieasca împartasire sa se faca des.
Apoi, când Domnul a predat aceasta taina ucenicilor Sai, nu a dat-o ca un sfat, ca adica sa manânce Trupul Meu cine vrea si sa bea Sângele Meu cine vrea, asa cum a zis ca „cine vrea sa vina dupa Mine” si „daca vrei sa fii desavârsit”, ci a zis poruncitor: „Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu” si ”Beti dintru acesta Toti, acesta este Sângele Meu”; adica neaparat trebuie sa mâncati Trupul Meu si neaparat trebuie sa beti Sângele Meu. Si iarasi zice: „Aceasta sa o faceti întru pomenirea Mea” (Luca 22,19). Adica, aceasta taina pe care Eu v-o predau, sa o savârsiti nu numai odata, de doua sau de trei ori (precum tâlcuieste Sf. Ioan Gura de Aur) ci zilnic, întru pomenirea patimilor mele, a mortii si a întregii Mele rânduieli.
Iata deci ca si aceste cuvinte ale Domnului recomanda limpede cele doua lucruri necesare Sfintei împartasiri: neaparata ei savârsire si savârsirea adeseori. Adica nu numai sa ne împartasim, ci sa ne împartasim si des. De unde întelegem ca drept credinciosul, în orice stare sociala s-ar afla, este îndatorat si trebuie negresit sa primeasca si sa pazeasca aceste porunci stapânesti.

2. Dumnezeiestii Apostoli urmând aceasta hotarîtoare porunca a Domnului nostru, la începutul propovaduirii, cu orice prilej adunau pe toti credinciosii în loc ascuns de frica iudeilor, îi învatau, se rugau împreuna si savârsind Taina, se împartaseau si ei si toti cei adunati, precum marturiseste Sf. Ap. Luca, în Faptele Apostolilor, zicând ca cei trei mii, care crezusera în Hristos la ziua Cincizecimii si se botezasera, erau împreuna cu Apostolii, ca sa auda învatatura lor si sa se foloseasca si sa se împartaseasca cu Sfintele Taine, pentru ca sa se sfinteasca si sa se întareasca mai bine în credinta lui Hristos. „Erau, zice, asteptând învatatura Apostolilor, în împartasire, în frângerea Pâinii si în rugaciuni” (F. Ap. 2,42).

3. De vom lua aminte cu atentie la Sfânta si Dumnezeieasca Liturghie, vom vedea ca de la început si pâna la sfârsit un singur scop are: sa duca la împartasire pe credinciosii crestini adunati. Pentru ca si rugaciunile pe care preotul le citeste în taina, si ecfonisele si în scurt toate sfintele rugaciuni, toate sfintele lucrari si rânduielile care se savarsesc aci, acest lucru arata.
La rugaciunea, care se numeste a celor credinciosi, se spune: „Da-le lor (adica credinciosilor) ca totdeauna sa-Ti slujeasca cu frica si cu dragoste si fara de pacat si neosânditi sa se împartaseasca cu Sfintele Tale Taine”. In rugaciunea care urmeaza dupa savârsirea Sfintelor Taine zice: „Ca sa fie celor ce se vor împartasi spre trezirea sufletului si spre iertarea pacatelor”, adica Sfintele acestea sa se faca credinciosilor, care se împartasesc, spre curatirea sufletului si spre iertarea pacatelor. Rugaciunea dinaintea Sfintei împartasanii zice: „Si ne învredniceste prin mâna Ta cea preacurata sa ni se dea Preacuratul Tau Trup, si Preacinstitul Tau Sânge si prin noi la tot poporul Tau”.
Iar la ecfonise de asemenea, când striga catre popor, ca din partea Domnului: „Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu si beti din acesta toti, acesta este Sângele Meu;” si când, tinând în mâini sfântul Potir cu de viata  facatorul Trup si Sânge, iese în sfintele usi si aratându-l poporului îl cheama la Sfânta Impartasanie strigând cu mare glas: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va” adica veniti cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va împartasiti cu Dumnezeiestile Taine.
Dupa Sfânta împartasire, preotul si poporul multumesc lui Dumnezeu pentru acest mare Har de care s-au învrednicit. Si poporul multumeste: „Sa se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca ne-ai învrednicit a ne împartasi cu Sfintele, Nemuritoarele si Preacuratele Tale Taine”. Iar preotul zice: „Drepti, împartasindu-ne cu dumnezeiestile, Sfintele, Preacuratele si de viata facatoarele Taine, cu vrednicie sa multumim Domnului”.

De aceea si dumnezeiescul Hrisostom, urmând Sfintelor canoane ale Sfintilor Apostoli si mai ales socotind ca toate sfintele lucrari ale Sfintei Liturghii au în vedere împartasirea credinciosilor, socoteste nevrednici chiar si de intrarea în biserica, pe cei ce merg la Sfânta Liturghie si nu se împartasesc.
„Vad, zice, ca multi se împartasesc mai mult din obicei si nu dupa dreapta judecata. Pentru ca atunci când vine Postul Mare, toti, în orice stare s-ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se împartasesc. Tot asa fac si când vine ziua Bobotezei, chiar daca acest timp nu este pentru împartasire.
Dar nici Boboteaza si nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru împartasire, ci îi face vrednici curatia sufletului. Cu aceasta te poti împartasi în fiecare zi. Caci zice Sfântul Apostol Pavel, ca ori de câte ori va împartasiti vestiti moartea si patimile Domnului, adica faceti pomenirea mântuirii voastre, adica a binefacerii pe care ati primit-o.
Gândeste-te bine câta grija aveau cei ce mâncau din jertfa Legii Vechi? Ce nu faceau? Cum se pregateau? Necontenit se curateau. Iar tu care vrei sa te împartasesti din jertfa de care se cutremura si îngerii, vrei sa te curatesti numai în anumite timpuri? Cum te apropii de Altarul lui Hristos si îndraznesti sa te împartasesti cu cu mâinile si buzele necurate si întinate?
Vad ca se face multa nerânduiala la împartasire. In celelalte zile ale anului nu va împartasiti chiar daca adeseori sunteti curati; iar când vin Pastile, chiar daca ati facut ceva rau, îndrazniti sa va împartasiti. Vai de nepriceperea si de raul vostru obicei!
Zadarnic se savârseste Liturghia în fiecare zi, ca nu va împartasiti. Zadarnic stam în fata Altarului, ca nimeni nu vine sa se împartaseasca. Acestea le spun, nu ca sa va împartasiti oricum, la întâmplare, ci ca sa va faceti vrednici.
Omule, nu esti vrednic sa te împartasesti? Atunci nici pe celelalte rugaciuni ale Liturghiei nu esti vrednic sa le auzi. ”

4. Dar nu numai cele spuse pâna acum, îndatoreaza pe tot crestinul, care nu are impedimente, sa se împartaseasca des, ci si însasi Dumnezeieasca Taina si împartasirea, daca ne gândim bine, ne atrage sa ne împartasim des, pentru ca este un element esential al vietii sufletului. Sa vedem ce însemneaza acest lucru.
Teologii scolastici spun ca esential este acel element fara de care este cu neputinta sa se faca ceea ce se face. De pilda, element esential în viata omului este rasuflarea, pentru ca fara de ea omul nu poate sa traiasca. Tot asa este hrana pentru întretinerea trupului. Deci, asa cum este trebuitoare respiratia neîncetata pentru a trai, si hrana pentru alcatuirea firii trupesti, tot asa si deasa împartasire este necesara pentru viata sufletului si pentru sustinerea fiintei lui, sau ca sa spun mai bine, este cu mult si fara de asemanare mai necesara.
Deci fratilor, de vreme ce împartasirea deasa este necesara tuturor crestinilor, precum am dovedit cu marturiile pe care le-am adus pâna acum, este de mare nevoie ca si noi sa ne împartasim des, ca sa avem în voi Viata, care este Iisus Hristos si ca sa nu murim moarte sufleteasca. Caci acei care nu se hranesc adesea cu aceasta hrana duhovniceasca, cu adevarat mor. Si desi se arata ca trupeste traiesc, sufleteste însa sunt morti, pentru ca s-au îndepartat de viata cea duhovniceasca si adevarata, pe care o face Sfânta împartasanie.
Si asa cum pruncul, când s-a nascut, plânge si cere cu multa staruinta hrana si laptele lui, iar daca nu suge si n-are pofta este semn ca este bolnav si în primejdie sa moara, tot asa si noi trebuie sa staruim ca sa ne alaptam din hrana cea duhovniceasca, Sfânta împartasanie, ca sa vietuim, iar daca nu o facem ne primejduim de moartea sufleteasca.
Zice si Sfântul Ioan Gura de Aur: „De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire si cinste de la Hristos, ca sa ne împartasim cu Trupul si cu Sângele Lui, sa nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeti pe copii cei mici cu câta graba apuca sânul mamei lor? Cu câta repezeala pun buzele la sân? Cu asa graba ar trebui ca si noi sa ne apropiem de aceasta Sfânta Masa si de acest sân al duhovnicescului Potir, ca sa ne împartasim. Sau mai bine zis, cu mai mare graba sa ne alaptam din Sfânta împartasanie, ca niste prunci care se alapteaza cu Harul Sfântului Duh, si singura noastra mâhnire sa fie neîmpartasirea cu aceasta hrana de Viata facatoare”

ClickHandler.ashx

Parinte, am inceput cu o voce joasa, in ultima vreme ma simt cuprins de o dorinta puternica, sadita de Dumnezeu, cred, de a fi curatit. Vad patimile luptandu-se inlauntrul meu, vad cum inima mea este ca o jungla ce hraneste multe fiare, stapanita de diavol, care-si face toate poftele. Vreau sa ma eliberez de aceasta stare inspaimantatoare. As vrea sa-i daruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, as dori sa ma lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destula vreme. Asa ca vreau sa fiu curatit dar nu stiu cum. Ma auzi, Gheron? Vreau sa fiu curatit! Arata-mi cum! Sunt gata sa ascult fara cracnire orice mi-ai spune!

  Am inceput incet, dar am ajuns sa strig si sa plang. Ultimele mele cuvinte s-ar putea sa fi sunat ca tunetul in urechile pustnicului, atat de puternice au fost! A pastrat o vreme tacere. M-a privit cu multa dragoste; numai monahii au acest fel de dragoste si stiu cum sa o arate. Mi-a dat impresia ca nu trebuia sa ma tulbure aceasta grija, caci era binecuvantata.

 — Este vadit, a spus, ca atunci cand traim o astfel de stare Duhul Sfant se salasluieste si lucreaza inlauntrul nostru. Asa facem primii pasi pe calea vederii lui Dumnezeu (theoria). Daca vederea desavarsita a luminii necreate este o nemaipomenita incantare pentru suflet, pocainta si constientizarea pacatoseniei noastre este pentru el „mistuirea focului”. Pocainta si dorinta de curatire a sufletului de patimi este o clipa de har. Numai cand harul intra inlauntrul nostru putem vedea mizeria, ne putem da seama cat de departe suntem de Dumnezeu si luptam sa ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste ganduri si aceste dorinte daca harul lui Dumnezeu nu ne cerceteaza.

Era un indrumator intelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevarat plin de har. Stia, asemeni celui mai bun doctor, cum sa te linisteasca, sa-ti daruiasca pace, sa-ti dea o doctorie linistitoare, nu pentru ca sa te lase multumit in egoismul tau, ci ca sa te dezlege de el, sa te vindece.

 — Odata lamurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie sa-ti arat unele mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Sa nu crezi cumva ca am sa te impovarez cu lucruri foarte grele. Rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, strigatul neincetat spre Dumnezeu Mantuitorul nostru, ne curata sufletul. Toata mantuirea noastra se sprijina pe chemarea lui Iisus si unirea cu El. Sa-L chemam si El ne va vindeca prin venirea Lui. Sa gemem ca un om bolnav si El, ca un doctor, va veni iubitor in ajutorul nostru. Sa strigam ca cel ce a cazut intre talhari si Bunul Samarinean va veni sa ne curete ranile si sa ne calauzeasca spre han, adica spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie intreaga fiinta. Cand Dumnezeu coboara in inima noastra, El biruie diavolul si curata rautatile pe care acesta le-a facut. Biruinta asupra diavolului este, de aceea, biruinta lui Hristos in noi. Sa facem ceea ce tine de partea omeneasca, adica sa-L chemam pe Hristos, si El va face ceea ce tine de partea dumnezeiasca, va birui asupra diavolului si il va izgoni. Asadar sa nu urmarim sa facem noi insine cele dumnezeiesti si sa ne asteptam ca Dumnezeu sa le faca pe cele omenesti. Trebuie sa intelegem bine acest lucru, noi facem cele omenesti, rugaciunea lui Iisus, si Dumnezeu cele dumnezeiesti, adica mantuirea noastra. Intreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre divin si uman.

 Arhimandrit Hieroteos Vlachos – O noapte in pustia Sfantului Munte (fragment)

 

credinta_care_muta_muntii

Domnul este aproape de cei ce-L cheama. El nu respinge pe nimeni. Tatal Il iubeste pe Fiul si a pus totul in mainile Sale. Este o singura conditie, sa-L iubim pe Tatal ceresc ca niste fii. Domnul asculta la fel pe un calugar ca si pe un om din lume, cu conditia ca amandoi sa fie ortodocsi, sa-L iubeasca pe Dumnezeu din toata inima si sa aiba credinta mare ”cat un graunte de mustar” cu care amandoi pot muta muntii. 

Insusi Domnul zice: ”Totul este cu putinta celui ce crede” (Marcu 9,23). Sfantul Apostol Pavel scrie: ”Toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste” (Filipeni 4,13)…  Asa este, bucuria mea. Tot ce vei cere de la Domnul vei primi, cu conditia ca cererea sa fie spre slava lui Dumnezeu sau pentru binele aproapelui. Caci Dumnezeu nu desparte binele aproapelui de slava Sa. ”Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.” ( Matei 25,40). Fii sigur deci ca Dumnezeu iti asculta ruga, trebuie ca ea sa fie spre zidirea si ajutorul aproapelui. Dar chiar daca ceri ceva pentru nevoile tale, nu te indoi ca nu vei primi daca iti este necesar, caci El ii iubeste pe cei ce-L iubesc. El este bun cu toti. Mila Lui se revarsa si peste cei ce nu-I cheama numele. Cu atat mai mult ii va asculta pe cei tematori de El. Asa stau lucrurile, bucuria mea…

Sfantul Serafim de Sarov

MUNTELE ATHOS
Sfantul Munte este un loc de taina unde tacerea, care este insasi vesnicia, vorbeste intens, caci tacerea este limbajul vietii viitoare. Precum sfintii ingeri au o putere mai presus de ratiune, pentru noi de neconceput, prin care ei isi transmit unii altora ganduri dumnezeiesti (Sfantul Vasile cel Mare), in acelasi fel ingerii pamantesti – care traiesc in Sfantul Munte si se intrec cu cei ceresti si netrupesti in traire si in rugaciune – au alta putere pentru a transmite ceea ce traiesc. Si aceasta putere este aceea a tacerii care, mai ales la Sfantul Munte, este cea mai elocventa predica, „un indemn tacut”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; traiesc tainele lui Dumnezeu in tacere. Asculta glasul lui Dumnezeu prin tacere si primesc virtute. Dupa Sfantul Simeon Noul Teolog „tacerea buzelor, inchiderea ochilor si asurzirea urechilor sunt pentru incepatorii in viata duhovniceasca cea mai rapida cale de a ajunge la virtute.”
Tacerea calugarilor este ziditoare. In Pateric citim urmatoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odata la Schit. Si adunandu-se fratii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvant episcopului, ca sa se foloseasca. Zis-a lor batranul: daca nu se foloseste de tacerea mea nici de cuvantul meu nu poate sa se foloseasca.”
Ar trebui sa mearga cineva la Sfantul Munte cu intentia de a fi zidit prin tacere. Pelerinului care stie cum sa asculte aceasta tacere, totul ii va vorbi. Chipurile tacute ale calugarilor, pesterile pustnicilor, manastirile patrunse de atmosfera de pocainta, natura insasi precum si toate lucrurile neinsufletite din jurul sau, vor povesti multe si ii vor impartasi invataturi minunate. Acesta este felul in care Sfantul Munte vorbeste „in tacere”.
Dar uneori vorbesc si atunci zidesc sufleteste, deoarece se fac pilde prin insisi viata pe care o duc. „Caci viata fara de cuvant mai mult foloseste decat cuvantul fara viata. Viata si tacand foloseste, iar cuvantul si strigand supara. Dar daca si cuvantul si viata se vor intalni, fac o icoana a toata filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru ca Sfintii Parinti duc o viata sfanta si au devenit unelte ale Sfantului Duh, „trambite mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvantului si ale Intelepciunii inalta, in orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” sa vorbeasca, deoarece faptele lor sunt din belsug. Si atunci cand sunt intrebati, ei rostesc aceste „cuvinte”.
In Pateric, intalnim foarte des urmatoarea cerere: „Parinte, spune-mi un cuvant sa ma mantui”. Un „cuvant” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfant, in limbajul pustiei, este considerat revelat si neindoielnic; si cel care il cere, il primeste ca pe un rod al harului, fara sa il explice in mintea sa. Acest „cuvant” de la parintele induhovnicit este de neaparata trebuinta pentru cel care il cere. „Cuvantul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet ranit de iubirea Sa, fiind rostit dupa masura „setei” celui care il cere. Precum Preasfanta Maica a Domnului a zamislit pe Cuvantul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricina, „bucuria intregii fapturi”, in acelasi fel parintii, datorita curateniei lor au zamislit cuvantul si l-au transmis celor care inseteaza dupa el, facandu-li-se pricina de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei cativa mireni si i s-au rugat sa le spuna vreun cuvant. Iar batranul tacea. Si fiindca il rugau, le-a zis lor: Cuvant voiti sa auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis batranul: acum nu este cuvant. Cand intrebau fratii pe batrani si faceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum sa graiasca. Dar acum, pentru ca intreaba fara sa implineasca ceea ce aud, Dumnezeu a indepartat harul cuvantului Sau de la batrani. Si ei nu mai au ce sa graiasca, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicand: roaga-te pentru noi, Avvo!”
Prin aceasta pilda se vadeste ca intelepciunea este rodul harului. Harul impodobeste oamenii curati si sfinti, si „intrupeaza” cuvintele lor. Este clar deci, ca inaltimea cuvantului este pe masura insetarii celui care il cere iar monahii stiu cum sa „franga” si cele mai impietrite inimi si sa le intoarca spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret.
Asadar, daca ii intrebi cu simplitate, cu smerenie si cu dorinta de a asculta, vei auzi „licaririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totusi pline de intelepciune si har, sunt cuvinte pline de duh.
Monahii de la Sfantul Munte, pustnicii, aceste pasari cantatoare ale desertului, traiesc viata la apogeul ei. Ei sunt deja in rai. Sunt cu adevarat „purtatori de Dumnezeu”, traind viata lui Hristos „in vase de lut”, adica in trupuri istovite de nevointa si de slujirea aproapelui. In acesti monahi cineva ar putea vedea indumnezeirea in fapta, ca sa spunem asa, si nu indumnezeirea invatata teoretic, de catre cel lipsit de experienta in ale teologisirii. Ei traiesc in acelasi timp si credinta si faptele. Pentru ca, fara indoiala, credinta fara fapte este o iluzie, dar faptele fara credinta sunt idolatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt intiparite pe fetele lor batatorite de vreme.
In fiecare calugar atonit care calca pe urmele Sfintilor Parinti si traieste potrivit invataturilor lor, poti distinge, daca porti in tine duhul lui Dumnezeu, impreuna-lucrare a doua stari, in aparenta opuse: cea a mortii si cea a vietii. Viata izvoraste dintr-o moarte de zi cu zi, si moartea devine mai adanca daca te bucuri de viata. Cu cat sporeste moartea mortii (a pacatului), cu atat este mai deplin traita viata in Viata (intru Hristos); si cu cat cineva traieste mai deplin „Viata”, cu atat omoara moartea, pana acolo incat acela ajunge sa vada in sine insusi Invierea si Inaltarea lui Hristos. Adica este omorat pacatul si se naste viata. Deci, s-ar putea spune ca monahii se imbraca cu moartea si dobandesc Viata. Sfantul Pavel scrie catre Romani: „Stiind ca Hristos, inviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stapanire asupra Lui. Caci ce a murit, a murit pacatului o data pentru totdeauna, iar ce traieste, traieste lui Dumnezeu” (Romani 6, 9-10). 
Chiar si in calugarii ajunsi la cele mai inalte stari de induhovnicire se regaseste impletirea dintre odihna si lucrare. Dupa Sfantul Maxim, ei traiesc un „repaus in vesnica miscare” si o „miscare neclintita”. Raman „in Hristos” si se misca neincetat spre o cat mai desavarsita bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare pret. Sfantul Grigorie de Nyssa lamureste acest lucru: „Ciudat lucru este ca repaosul si miscarea pot sta la un loc. Caci cel ce urca deloc nu sta, iar cel ce sta nu urca; dar aici urcarea este implinita prin a ramane in aceeasi stare, intelegand prin aceasta cu cat unul ramane statornic si neclintit in bine, cu atat strabate mai mult din calea virtutii”. Adica ramane statornic in bine, miscandu-se in acelasi timp. Se afla intr-o continua miscare si totusi ramane in Hristos. Este setea neincetata dupa Hristos, dar in acelasi timp si satietatea dumnezeiasca. Un monah a spus odata: „Ceva ciudat mi se intampla. Sunt infometat si totusi ma simt satul”. Insa pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desavarsita dar totusi nedesavarsita desavarsire a celui desavarsit” de care vorbeste sfantul Ioan Scararul.
Viata calugarului devine necontenit viata Cuvantului lui Dumnezeu, viata lui Hristos. Silindu-se calugarul vietuieste pe deplin „varstele” lui Hristos. Hristos este Intrupat in el, faptuieste minuni, indura Patimile, Invie si Se Inalta. Traind, de aceea, in Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci si a celei din jurul sau. Trece peste toate deosebirile, ridicandu-se la o stare mai inalta decat cea de dinainte de Cadere – devine asemeni lui Adam cel dintai.  Un sfant al lui Dumnezeu se daruieste pe sine intreg si daruieste lumea intreaga lui Dumnezeu, aratandu-se prin aceasta cel mai mare binefacator al firii omenesti.

Fragment din cartea „O noapte în pustia Sf. Munte Athos” de Arhimandritul Hieroteos Vlachos

lumanare

Mantuitorul Hristos, avand toate afectele noastre omenesti, adica toate aceste neputinte ale trupului – infometarea si frigul si setea – a fost sensibil la suferita umana, la nevoile noastre. A fost sensibil cand cineva era bolnav, si il vindeca.  De cele mai multe ori, Mantuitorul facea apel la credinta. Uneori insa, daca cineva era foarte bolnav, nici nu-l mai intreba daca el crede ca poate fi vindecat, ci il vindeca cu cuvantul. Ii era mila cand cineva era in deznadejde pentru ca ii murise copilul, cum fusese vaduva din Nain.  Ii era mila de cei care erau  flamanzi si insetati. 

Intr-atat S-a confundat Iisus cu noi, oamenii! Intr-atat Si-a asumat toate slabiciunile noastre si toate neputintele noastre, incat oricine sufera, Hristos sufera cu el! Oricine este bolnav, Hristos este bolnav cu el! Oricine e indurerat si plange, Hristos plange cu el!

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvinte vii

mana lui Dumnezeu

Niciodata sa nu deznadajduiti, pentru ca in cea mai grea imprejurare Dumnezeu te scapa. As putea sa va spun sute de cazuri din viata mea personala cand, in momentul in care tot orizontul parea inchis, cand nimic nu se mai deschidea pentru mine, in clipa aceea Dumnezeu deschidea o poarta. Multe lucruri s-au intamplat in viata mea care ar fi tulburatoare pentru multi. Dar Dumnezeu din toate m-a scos, ca si cum ingerul meu pazitor m-ar fi luat de ceafa si m-ar fi scos din toate imprejurarile. Nu ma refer la situatii fizice, materiale, ci la viata spirituala. Atunci erau ispite foarte mari, de forta, ispite de puscarie, cu care eram amenintat. Toate erau asupra mea ca un nor, dar Dumnezeu ma scotea din norul acesta.

Toate aceste lucruri pe care Dumnezeu le face cu noi trebuie sa le vedem. Sa vedem mana lui Dumnezeu in toate imprejurarile. Sa nu ne lasam dusi de ispita ca sunt puternic, bogat, ca sunt destept, ca pot sa fac si sa castig bine… Sa nu ne lasam dusi de nici un fel de ispita, ci totdeauna sa spunem: „Cu voia lui Dumnezeu se va face si aceasta, si aceea”… Si se va face.

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvinte vii

ajutorarea_aproapelui

Sa fii atent ca numai fapta buna facuta in numele lui Hristos ne castiga roadele Sfantului Duh. Tot ce nu e facut in numele Lui, chiar binele, nu ne aduce nici o rasplata in viata viitoare, iar in viata aceasta nu ne daruieste harul dumnezeiesc. Pentru aceasta spune Domnul Iisus Hristos: „Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” ( Luca 22,23).

Un lucru bun facut in numele lui Hristos nu ne va lasa lipsiti de mangaiere, ba dimpotriva, nu numai ca in veacul viitor aduce incununarea cu slava, dar chiar din viata aceasta il umple pe om de harul Sfantului Duh, precum s-a spus: „Dumnezeu nu da Duhul cu masura. Tatal iubeste pe Fiul si toate le-a dat in mana Lui” ( Ioan 3, 34-35).

Sfantul Serafim de Sarov

 

 

evanghelie_0

Inima se poate desfata de pacea cea fericita doar cand ramane in poruncile evanghelice, cand ramane in ele cu lepadare de sine. Atunci cand se iveste in ea o alta dreptate, isi pierde odihna.

Mare si atotsfanta carte este Evanghelia! In ea este zugravit omul nou, cel dupa asemanarea lui Dumnezeu – iar care trebuie sa fie insusirile omului celui nou, ne-o arata poruncile lui Hristos. Prin ele, Hristos ne-a descoperit insusirile Sale, felul Sau de a gandi si de a faptui. Privind in oglinda Evangheliei la noi insine, putem, putin cate putin, sa ne cunoastem neajunsurile, sa ne dezbracam de conceptiile si de insusirile omului celui vechi, sa le inlocuim cu ganduri si insusiri evanghelice, cu gandurile si insusirile lui Hristos. In aceasta consta sarcina, problema pe care trebuie sa o rezolve, sa o indeplineasca crestinul in vremea vietii sale pamantesti. Trebuie sa ne zugravim in suflet portretul lui Hristos, sa-i impartasim asemanarea cu modelul lui. Portretele care nu seamana cu originalul vor fi respinse la expozitia generala, cand fiecare dintre oameni va fi cercetat ca sa se vada in ce masura a pazit si a innoit in sine chipul si asemanarea Facatorului si Dumnezeului sau. Chipurile pe care trasaturile si culorile sunt atat de schimonosite incat s-a pierdut orice asemanare vor auzi: Nu va cunosc pe voi! Ele nu vor fi recunoscute. De ele Se va lepada Domnul!

(Sfantul Ignatie Briancianinov, De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu)

Sursa: doxologia.ro