Archive for the ‘Sfaturi ortodoxe’ Category

Sensul adevarat al invataturii crestine nu este sa te gandesti numai la mantuirea ta, ci sa te gandesti si la mantuirea altuia, cu orice pret: Mantuind, mantuieste-te! Ne-a creat Dumnezeu nu numai pentru noi, ci pentru intreaga creatie. Esti chemat, oricine ai fi, sa vezi ca ai un rol mantuitor pentru creatia lui Dumnezeu!

Sa spui neincetat : ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul.” Sa spui rugaciuni la Maica Domnului, Stapana Cerului si a Pamantului, care este suparata pe cei care nu-i mai cer nimic. Ea se arata cu inima larga chiar si fata de cei care, fie din nepasare sau din nerecunostinta, alearga rar la dansa.

Avem un inger pazitor, pe care ni l-a dat Dumnezeu ca sa ne pazeasca sufletul pana la moarte, pentru ca sa fim paziti si sa nu lase viata noastra in mainile unui dusman, care este diavolul. Se lupta ingerul pazitor cu ingerul rau sa ne castige pe noi. Si stiti care biruie? Acela de partea caruia suntem noi, acela biruie!

Nu mai vorbiti unul despre altul de rau! Vorbiti numai de bine! Sa stii ca dupa cuvintele tale te va judeca. Sau dupa cuvintele tale te vei bucura! Ca este o foarte mare rusine sa vorbesti de rau pe fratele tau de drum, in lupta cu acelasi dusman nesuferit, diavolul! Este foarte mare darul sa ai pe cineva langa tine!

Ati observat care e criteriul da mantuire in Evanghelie? Este iubirea! Dupa asta ne va judeca: ”De ce n-ati iubit?” Ati observat atunci cand se citesc Evangheliile cum repeta mereu Dumnezeu: ”Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul” (Ioan 13, 34). Sa va iubiti!

Parintele Arsenie Papacioc

Ierom Petru Pruteanu: De mai multe ori mi s-a adresat urmatoarea intrebare:

Parinte, putem sa ne impartasim de Pasti? Dar in Saptamana Luminata? Pentru a ne impartasi este nevoie sa continuam postul?

Intrebarea e buna, dar tradeaza o neintelegere clara a lucrurilor.

De Pasti nu pur si simplu se poate, ci chiar trebuie sa ne impartasim, iar in sprijinul acestei afirmatii vreau sa sintetizez cateva idei:

1. In primele veacuri ale Bisericii, asa cum vedem in Sfintele Canoane si la Sfintii Parinti, participarea la Liturghie fara impartasirea cu Sfintele Taine era un lucru de neconceput. (Despre aceasta va indemn sa cititi studiul: „Cand si cum sa ne impartasim”.) Cu timpul insa, mai ales in spatiul romanesc, evlavia si intelegerea crestinilor a scazut, iar rigorile pentru pregatirea de impartasanie au crescut pe alocuri exagerat (inclusiv prin dublul standard de pregatire a clericilor si a mirenilor). Dar chiar si asa, impartasirea cu Sfintele Taine la Pasti era o practica generala si a ramas si astazi in toate tarile ortodoxe, unii amanand impartasirea abia pentru noaptea de Inviere, de parca cineva i-ar impiedica sa se impartaseasca in fiecare duminica a Postului si a intregului an, iar de Pasti cu atat mai mult. Deci, ideal ar fi sa ne impartasim la fiecare Liturghie, dar mai ales in Joia Mare, la Pasti si la Cincizecime – cand s-au instituit si s-au constituit Euharistia si Biserica.
2.  Exista preoti-duhovnici care, in cazul persoanelor oprite de la impartasanie pentru anumite pacate grave, le permit acestora sa se impartaseasca (doar) la Pasti, hotarandu-le sa continue canonul/epitimia inca o perioada de timp dupa aceea. Acest obicei, desi nu este si nici nu trebuie sa devina unul general, se practica si in vechime, cu scopul de a-i intari duhovniceste pe penitenti si de a-i face si pe ei partasi bucuriei praznicale. Pe de alta parte, impartasania data penitentilor la Pasti arata faptul ca simpla trecere a timpului si chiar efortul personal al penitentului nu sunt suficiente pentru a-l scapa pe om de pacat si de moarte, ci este nevoie ca Insusi Hristos cel Inviat sa aduca lumina si intarire in sufletul celui care se pocaieste (asa cum si Sf. Maria Egipteanca, care a fost desfranata pana in ultima zi a vietii sale in lume, nu si-a inceput pocainta in pustie decat dupa ce s-a impartasit cu Hristos). De aici a aparut, pe alocuri, ideea gresita precum ca la Pasti s-ar impartasi doar talharii si curvarii. Dar oare Biserica are impartasanie speciala pentru talhari si curvari, si alta pentru cei care duc viata crestina? Nu este acelasi Hristos la fiecare Liturghie din an si cu El se impartasesc si preotii, si imparatii, si cersetorii, si talharii si copiii? Apropo, si Cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur (de sfarsitul Utreniei pascale) ne cheama pe toti fara osebire la impartasirea cu Hristos. Indemnul lui de a se apropia si cei care au postit si care nu au postit pentru ca vitelul este gras, iar Stapanul este darnic, se refera clar la impartasirea cu Sfintele Taine si este de mirare ca unii citesc/asculta acest Cuvant fara sa inteleaga ca nu la mese cu carne suntem chemati, ci la impartasirea cu Hristos.
3. Este foarte important si aspectul dogmatic al problemei. Lumea se inghesuie sa cumpere si sa manance la Pasti carne de miel – aceasta fiind singura „porunca biblica” pe care o respecta unii in viata (pentru ca restul poruncilor nu le convin!). Cartea Iesirii insa, atunci cand vorbeste despre junghierea unui miel de Pasti, se refera la Pastele iudaic, unde mielul era o profetie a Mielului–Hristos care S-a jertfit pentru noi. Deci a manca de Pasti carne de miel fara a te impartasi cu Hristos, inseamna o intoarcere in Vechiul Testament si nerecunoasterea lui Hristos ca „Mielul lui Dumnezeu cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1:29). De asemenea, lumea coace diferiti cozonaci sau alte copturi pe care le numesc „pasca” sau, cu alte cuvinte, „pasti”, doar oare nu stim ca „Pastele nostru este Hristos” (I Corinteni 5:7)? Deci toate aceste bucate alimentare specifice zilei si perioadei de Pasti ar trebui sa fie o continuare, dar nu un substitut al impartasirii cu Sfintele Taine. Despre aceasta nu se prea vorbeste prin Biserici, dar noi toti trebuie sa stim ca ziua de Pasti este centrata anume pe participarea la Liturghie si impartasirea cu Hristos cel inviat.
4. Unii mai spun ca nu te poti impartasi cu Sfintele Taine in ziua de Pasti pentru ca dupa aceea mananci de dulce/frupt, dar oare preotul nu face la fel? Pentru ce se mai slujeste Liturghia la Pasti, iar imediat dupa ea se binecuvanteaza lactatele si carnurile? Oare nu-i clar ca dupa impartasire se pot manca de toate? Sau poate cineva priveste Liturghia ca un teatru si nu ca pe o chemare la impartasirea cu Hristos? Daca ar fi fost incompatibile mancarea de dulce/frupt cu impartasirea, atunci de Pasti si Craciun ori nu s-ar face Liturghie, ori nu s-ar dezlega la mancare de dulce. Si asta-i valabil pe parcursul intregului an bisericesc.
5. Iar acum despre impartasirea in Saptamana Luminata. Canonul 66 Trulan (anul 691) cere ca crestinii „sa se indestuleze cu Sfintele Taine” pe parcursul intregii Saptamani Luminate, chiar daca in aceasta saptamana speciala nu se posteste nici macar miercurea si vinerea. Deci e clar ca impartasirea se face fara post, caci ori nu se punea Liturghie, ori se continua postul. Ideea de a lega postul de impartasire se refera in primul rand la ajunarea inainte de primirea Sfintelor Taine, adica la primirea impartasaniei dupa cel putin 6 sau chiar 9 ore de nemancare . Iar daca e sa ne referim la postul de durata, atunci este suficient postul de 7 saptamani pe care l-am tinut si nu-i nevoie, ba chiar este interzis sa-l continuam; vom posti in zilele de miercuri si vineri, si in celelalte trei Posturi de peste an. La urma urmei, preotii nu postesc in Saptamana Luminata pentru a se impartasi, si nu-i clar de unde s-a luat ideea ca mirenii ar trebui?! Cu toate acestea, consider ca au dezlegare la impartasire in zilele Saptamanii Luminate doar cei care au tinut intregul post, duc o viata crestina echilibrata si-L doresc intotdeauna pe Hristos (nu doar in posturi), pentru ca nu percep impartasirea ca o rasplata pentru nevointa lor, ci ca un medicament pentru bolile sufletesti.

Deci „cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem” de Hristos, ca sa intelegem mai bine ce inseamna „Hristos a inviat!” si „Adevarat ca a inviat!”, pentru ca chiar El spune: „Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi” (Ioan 6:53-54).

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: „Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca „a sedea” nu este acelasi lucru cu „a sta”. „A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce „a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: „Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: „Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Toate duminicile  anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie );
– La citirea Sfintei Evanghelii cuvintele ”Intelepciune, drepti!” ne indica faptul ca trebuie sa ramanem in picioare.

În celelalte zile, de luni pana sambata, se poate îngenunchea si chiar este de trebuinta lucrul acesta, aratand prin aceasta pocainta pentru pacatele pe care le savârsim în fiecare clipa a vietii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerita a îngenuncherii, milostivirea lui Dumnezeu, iertarea si izbavirea noastra din moarte. Duminica însa, fiind ziua bucuriei pentru învrednicirea noastra de Împaratia lui Dumnezeu, prin Învierea Mântuitorului, îndraznim a privi catre cer, prin pozitia verticala a trupului, asteptând împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu catre noi, si deci nu mai îngenunchem.

Cu toate acestea, hotarârile Sinoadelor la care am facut referire au un caracter disciplinar, urmarind uniformizarea practicii crestine în toate comunitatile crestine. Asa încât, daca unii credinciosi doresc sa îngenuncheze la momentele mai importante ale Sfintei Liturghii, chiar si în ziua Duminicii, ei trebuie întelesi si îngaduiti, nefiind mustrati si judecati din aceasta pricina. Aceasta întrucât se întâmpla ca unii dintre credinciosii nostri sa nu aiba în timpul saptamânii râvna sau timpul necesar pentru a-si pleca genunchii la rugaciune, simtind aceasta nevoie a îngenuncherii macar acum, în ziua Duminicii, în vremea sederii lor la Sfânta Liturghie.

Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);

De asemenea se ingenuncheaza in  timpul tainei sfintei spovedanii si la rugaciunea dinainte de Impartasanie; Rugaciunea de dupa Impartasanie se rosteste in picioare

Sursa: crestinortodox.ro si Ziarul Lumina.

Un om simplu calatorea pe un drum de tara, in tovarasia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul si-a aratat o nedumerire:

– Cuvioase parinte, nu pot intelege cum de in Sfanta Treime sunt trei Persoane care formeaza Una singura. Cum de Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt trei persoane unite, nedespartite, dar fara a se amesteca una cu cealalta?

– Fiul meu, ii raspunse cu rabdare preotul, sunt si lucruri mai presus de gandirea noastra pacatoasa. Insa, ceea ce spui nu este atat de greu de priceput. Sa privim, de exemplu, soarele! Sa zicem ca sfera de foc, ce dainuieste acolo de veacuri, este Tatal. Apoi, sa spunem ca lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce a venit sa ne lumineze viata si sa ne scape de pacate. Apoi, caldura, care vine tot de la soare pentru a ne incalzi, sa zicem ca ar fi Sfantul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne incalzeste mereu sufletele inghetate de rautate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina si cu caldura lui nu sunt unul si acelasi lucru si, cu toate acestea, cele trei raman diferite cand vorbim despre fiecare? La fel si in Sfanta Treime, Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt Unul si Acelasi Dumnezeu, Caruia noi, credinciosii, ne inchinam.

Omul, ca si toate celelalte vietati si lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinita. Dar omul este doar o creatura si intelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Insa, oamenii mandri pacatuiesc indraznind sa creada ca nimic nu este mai presus de ei si ca toate, mai devreme sau mai tarziu, le sunt accesibile. Omul credincios stie, insa, ca nu mintea si nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

Sfânta Treime în Biblie si în Sfânta Traditie

Pentru ce numim, in articolul 1 din Simbolul Credintei, pe Dumnezeu, “Tatal”? 

Dumnezeu este unul dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata insa ca acest Dumnezeu, unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca. Cuvantul “Tatal” din Simbolul Credintei ne arata prima persoana a Sf. Treimi. El arata insa si legatura fiasca pe care noi, credinciosii, o avem cu El, caci El este “Tatal nostru”, asa cum spunem la inceputul Rugaciunii Domnesti.

Se vorbeste in Sf. Scriptura despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale singurului Dumnezeu? 

In Sf. Scriptura se vorbeste in multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai cateva: In Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatal Se adreseaza celorlalte persoane ale Sf. Treimi: ”Sa facem om dupa chipul Nostru si dupa asemanarea Noastra” (Fac. 1, 26). In vedenia lui Isaia, ingerii “strigau unul catre altul si ziceau: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin este tot pamantul de marirea Lui” (Isaia 6, 3). In Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au aratat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatal, aratand lumii pe Fiul si binecuvantandu-L, Fiul primind botezul de la loan, iar Sf. Duh coborand asupra Fiului, in chip de porumbel (Matei 3,16-17; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26). Trimitand pe Sf. Apostoli la propovaduire, Mantuitorul le spune: “Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh” (Matei 28, 19).

Sf. Traditie marturiseste existenta Sf. Treimi?

Traditia primelor trei veacuri marturiseste fara sovaiala credinta in existenta Sf. Treimi. Au marturisit cu caldura despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Parinti ai veacurilor IV si V s-au intemeiat neintrerupt pe aceasta traditie, in toiul luptelor lor contra arianismului. Se pot cita in aceasta privinta mai ales Sf. Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Darie si Fericitul Augustin. «In unitatea firii sunt trei persoane» zice Tertulian. «O singura Dumnezeire si un singur Dumnezeu in trei ipostasuri», declara Sf. Atanasie.

Cele trei persoane pot fi intelese ca trei dumnezei?

Cele trei persoane dumnezeiesti nu se inteleg ca persoanele omenesti, ci in felul in care ne arata Mantuitorul in Evanghelia dupa loan, cand zice: “Eu si Tatal Meu una suntem” (Ioan 10, 30). «Legatura Tatalui cu Fiul si a Fiului cu Mangaietorul (Sf. Duh) uneste pe cei trei unul cu altul. Acestia trei sunt una, nu unul, dupa cuvantul: “Eu si Tatal Meu una suntem”, una dupa unitatea fiintei, nu dupa unitatea numarului”  (Tertulian ). Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singura Dumnezeire si «o singura Fire in trei proprietati, intelegatoare, desavarsite, existand prin ele insele, deosebite in numar, dar nu deosebite in Dumnezeire» Acelasi Sfant Parinte explica felul unirii ipostasurilor astfel: «Se deosebesc fara sa se imparta, ca sa zic asa, si se unesc deosebit. Unul in trei este Dumnezeirea si trei fac una» Nu sunt, deci, trei dumnezei.

Care e legatura ipostasurilor intre ele? 
Desi mare taina, lucrul acesta a fost lamurit pe larg de Sf. Parinti. Sf. Chiril al Alexandriei ne spune ca Firea dumnezeiasca, simpla si necompusa, e largita de insusirile ipostasurilor si de deosebirile de persoana si de nume. In fiecare persoana se intelege intreaga Fire impreuna cu insusirea ei, adica cu ipostasul. Ramane fiecare ceea ce este, avand in sine si pe celelalte, prin unirea fireasca cu ele. Tatal este in Fiul si in Sf. Duh. De asemenea si Fiul si Sf. Duh Se afla in Tatal, iar Tatal, in ceilalti doi.

Cele trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat sau la un loc?

Sf. Ioan Damaschin spune ca fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc si nu lucreaza aparte, separat si deosebit, ci impreuna. Sf. Treime e o singura fire, o singura vointa, o singura lucrare, o singura putere, o singura autoritate, pentru ca e o singura Dumnezeire.

Ce au împreuna si ce au deosebit persoanele Sfintei Treimi?

Tatal, Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea de a fi nefacuti si Dumnezeirea. Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut, Fiul este nascut, Sf. Duh este purces  (Sf. Ioan Damaschin, Despre Sf. Treime).

Prin ce Se deosebeste mai de aproape Tatal?

Tatal este nenascut. El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte doua persoane. Dumnezeu e Tata din veci. El nu este insa Tata in felul omenesc. El n-a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei, odata cu aparitia puterii de a naste, asemenea oamenilor si celorlalte vietuitoare. Dumnezeu e Tata deodata cu vesnicia. El e, deci, totdeauna Tata (Sf. Grigorie de Nissa).

Prin ce Se deosebeste mai de aproape Fiul?

Fiul este nascut, este Unul-Nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si de o fiinta cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului si de totdeauna. El nu Si-a inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul. Si cand gandim la Tatal, gandim si la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal, dar nu printr-o nastere omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si fireasca.

E o nastere necuprinsa de mintea omeneasca. Fiul si Tatal sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc., dar Se deosebesc ca ipostasuri: unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in aceasta privinta, Tatal este izvorul si cauza Fiului. Fiul Se deosebeste, apoi, si de Tatal si de Sf. Duh, prin aceea ca El Si-a luat asupra-Si lucrarea mantuirii. Numele propriu al Fiului este “Cuvantul”. El Se numeste si «intelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvantul, Stralucirea si Chipul Tatalui (Sf. Atanasie, Vasilie cel Mare si altii).

Prin ce Se deosebeste mai de aproape Duhul Sfant?

Duhul Sfant purcede din Tatal, cum spune insusi Mantuitorul: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Insusirea Lui personala este de a fi purces din Tatal si de a Se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu Acesta (Sf. Vasilie cel Mare). El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: “Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va calauzi pe voi la tot adevarul… Acela pe Mine Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va vesti voua” (Ioan 16, 13-14).

„Nadejdea mea este Tatal,

Scaparea mea este Fiul,

Acoperamantul meu este Duhul Sfant.

Treime Sfanta, slava Tie!”

Sursa: crestinortodox.ro ; ortodoxiatinerilor.ro.

Faptul ca de cativa ani, in vocabularul uzual al limbii romane – la toate nivelurile si chiar si in mediul bisericesc – s-a inoculat, cu titlul de sindrom, o grava eroare de exprimare in pronuntarea denumirii biblice a celui mai mare praznic al crestinismului: Sfintele Pasti sau Invierea Domnului, sub forma peiorativa si stranie de „Paste”, ne determina sa luam atitudine, semnaland pericolul iminent de degenerare in erezie a conotatiilor biblice si dogmatice, caracteristice acestui eveniment culminant al mantuirii noastre.

Cu precizarea ca nestiinta, indiferent cui apartine, nu este o scuza, ci un pacat, in cele ce urmeaza vom face o prezentare sintetizata a locurilor biblice din Vechiul si Noul Testament, ca pretioase si incontestabile marturii interne, privind denumirea corecta de „Pasti”, a acestei sarbatori.
Termenul de „Pasti”, are in limba romana numai forma de plural pentru exprimarea corecta a multiplelor lui sensuri, din limba ebraica biblica: Chag ha’Ppesách= Sarbatoarea trecerii, sau „Ppesachim” = „a trecerilor” ( de la pesách = trecere). In aramaica, dialectul postexilic ( vorbit si de Iisus ), exista termenul peschá, care definea sarbatoarea iudaica tarzie a Pastilor, cu ceremonialul ei calendaristic.
Aceasta este ce mai mare sarbatoare mozaica, avand praznuire fixa, in fiecare an de la 14 Nisan (Aprilie) si simbolizand renasterea poporului Israel la o viata noua si libera de credintele si de robia egipteana, descrisa in Vechiul Testament in cartea Iesierea 1, 8-11, 10. La vechii evrei „Pastile” se mai numeau „Sarbatoarea Domnului” (chag-la Yahaweh), datorita instituirii ei divine (Iesirea 12,14). Semnificatia de baza a termenului „Pesach – Pasti”,  este insa cea din Iesirea 12, 12-13: „In noaptea aceea voi trece peste pamantul Egiptului si voi lovi pe tot intaiul nascut in pamantul Egiptului, al oamenilor si al dobitoacelor, si voi face judecata asupra tuturor dumnezeilor in pamantul Egiptului, caci Eu sunt Domnul. Iar la voi sangele va fi semn pe casele in care va veti afla : voi vedea sangele [mielului] si va voi ocoli si nu va fi intre voi rana omoratoare, cand voi lovi pamantul Egiptului” . Tot din vremea aceea, Pastile mai poarta si denumirea de „Sarbatoarea Azimelor” (Chag hammatót; Iesirea 12, 15-20), din cauza ca pe durata celor sapte zile de sarbatoare, la care evreii au mai adaugat una de ordin agrar, legata de inceperea secerisului, se consuma numai „azima”, adica paine nedospita, amintind de aluatul nedospit, pe care l-au copt israelitii in noaptea iesirii din Egipt (Iesirea 12, 34). Cine manca paine dospita in acest rastimp „sufletul acestuia se va starpi in Israel” (Iesirea 12,15). Prin absenta fermentilor din dospire, azima simboliza curatia, prevenirea starii de coruptie si chemarea fiilor lui Israel la o viata mai curata si mai sfanta .
In vocabularul crestin, termenul ebraic „Pasti” a fost preluat fara nici o dificultate, pentru ca Patimile si Invierea Domnului, ca evenimente praznuite in cea mai deplina comuniune ecclesiala, au coincis cu Pastile evreiesti. Alta legatura intre ele, in mod sigur nu exista (cf. Corinteni 5, 7-8), decat numai un firesc paralelism sinonimic: dupa cum la baza Pastilor vechi sta eliberarea unui popor dintr-o robie vazuta, pamanteasca, Sarbatoarea crestina a Pastilor semnifica eliberarea tuturor popoarelor din robia nevazuta a pacatului si a mortii .
Prin venirea lui Iisus Hristos, sarbatorile iudaice, ca si tot cultul divin public al Vechiului Testament si-au incheiat rolul lor de tipuri sau de „umbre” ale sarbatorilor crestine, care, inca din veacul apostolic comemoreaza si actualizeaza marile evenimente din istoria mantuirii. De altfel, insusi Sfantul Apostol Pavel infatiseaza viata crestina ca pe o mare sarbatoare a bucuriei, praznuita „cu azimile curatiei si ale adevarului” (I Corinteni 5, 8) . Aceasta imensa bucurie a restabilirii armoniei universale prin Domnul nostru Iisus Hristos ( Coloseni 1, 17-20), isi gaseste cea mai potrivita expresie in cultul divin public al Bisericii, in imnologia crestina (Efeseni 5, 19; Coloseni 3, 16; Iacov 5, 13) precum si intr-un cadru festiv si deopotriva duhovnicesc: in praznuirea sarbatorilor crestine.
In ceea ce priveste argumentele biblice noutestamentare despre denumirea crestina de Pasti, a Sarbatorii Invierii Domnului, care a inlocuit cu succes Pastile Vechiului Testament, termenii sunt mult mai limpezi si mai fermi, iar sensul lor de o claritate incontestabila. Altfel, in Matei 26, 17-19 este mentionata „cea dintai zi a Azimelor”, cand „ucenicii lui Iisus L-au intrebat: Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile? (v. 17); tot asa si raspunsul lui Iisus: „Mergeti in cetate, la cutare si spuneti-i: Invatatorul zice: Timpul meu este aproape; la tine vreau sa fac Pastile cu ucenicii Mei” (v.18 si 19). In Matei 27, 15 ni se spune: „Iar la sarbatoarea Pastilor, dregatorul avea obiceiul sa elibereze multimii un vinovat pe care voiau ei” (cf. si Marcu 15, 6; Luca 23, 17; Ioan 18, 39). In Marcu 14, 1 citim: „Si dupa doua zile erau Pastile si Azimile”, iar in Marcu 14, 12-16 ni se relateaza: „in ziua cea dintai a Azimelor, cand jertfeau mielul de Pasti, ucenicii Lui L-au intrebat: Unde voiesti … ca sa mananci Pastile? … si le-a zis: Mergeti in cetate si va va intampina un om, ducand un vas de lut cu apa … si unde va intra, spuneti stapanului casei: Unde este odaia de oaspeti, in care sa mananc Pastile impreuna cu ucenicii Mei? … si au gasit asa precum le-a spus si au pregatit Pastile”.
In Luca 22, 1 avem un enunt: „Si se apropia praznicul Azimelor, care se cheama Pasti”, iar in Luca 22, 7 se confirma ca, a sosit ziua Azimelor, in care trebuie sa se jertfeasca mielul de Pasti”; drept pentru care , in Luca 22, 11-13, se stabileste locul pregatirii Pastilor, astfel incat, in Luca 22, 15-16, Mantuitorul va da glas unei dorinte a Lui pe care o nutrea mai demult: „Mult am dorit sa mananc cu voi acest Pasti, mai inainte de patima mea. Caci zic voua ca de acum nu voi mai manca din acestea pana cand se vor implini in imparatia lui Dumnezeu”.
In Evanghelia a IV-a datele referitoare la „Pasti” sunt si mai precise si mai concrete si mai explicite. Astfel, in cele trei sarbatori ale „Pastilor Iudeilor”, pe care le pomeneste cu titlu de repere cronologice, aceasta Evanghelie: „Si erau aproape Pastile Iudeilor si Iisus S-a urcat la Ierusalim” (urmeaza acum prima alungare a vanzatorilor de animale si a zarafilor din curtea templului).
Urmarea acestei actiuni n-a intarziat sa se produca: „Iar cand eram in Ierusalim, la praznicul Pastilor (acelasi din 2, 13) multi au crezut in numele Lui, vazand minunile pe care le facea” (Ioan 2, 23). In Ioan 6, 4, contextul savarsirii minunii inmultirii celor cinci paini si doi pesti din Betsaida-Iulia, al saturarii celor peste cinci mii de oameni si mai ales, al celei mai ample cuvantari a Mantuitorului Iisus Hristos despre Sfanta Euharistie ( Ioan 6, 26-58), este un context eminamente pascal: „Si era aproape Pastile, praznicul Iudeilor”. Tot asa, una dintre cele mai eclatante dovezi ale atotputerniciei si dumnezeirii lui Iisus, minunea invierii din morti a lui Lazar din Betania, s-a savarsit „aproape de Pastile Iudeilor” – ultimul Pasti petrecut de Iisus in Ierusalim” (Ioan 11, 55) – iar ungerea Domnului „cu mir de nard curat, de mult pret” (Ioan 12, 3), ca ultim act pregatitor „pentru ziua ingroparii Lui” (Ioan 12, 7), a avut loc tot in Betania „cu sase zile inainte de acest Pasti” (Ioan 12, 1). Evenimentele din saptamana Sfintelor Patimi sunt puse de autorul Evangheliei a IV-a intr-un dramatic context concentric, din ce in ce mai apropiat de acest praznic iudaic al ultimelor Pasti din viata pamanteasca a Domnului Hristos: „Iar inainte de praznicul Pastilor, stiind Iisus ca a sosit ceasul Lui, ca sa Se mute din lumea aceasta la Tatal, a aratat ca iubind pe ai Sai care sunt in lume, pana la sfarsit i-a iubit”.
Intr-o atmosfera de crescanda amplificare dramatica, in Evanghelia a IV-a, inceputul „Drumului Crucii” este cu precizie mentionat: „Si era vinerea Pastilor, ca la al saselea ceas…” (Ioan 19, 14).

In concluzie noi nu praznuim „Pastele”, ci „Sfintele Pasti”.

Cine are urechi de auzit sa auda!

Protopop dr. IOAN BUDE

Sursa: crestinortodox.ro

Episcopia Ortodoxa a Maramuresului si Satmarului

Lamurire pentru credinciosi, preoti si monahi, urmare a discutiilor legate de ”crucea masonica – crucea lui Baphomet”

SFÂNTA CRUCE, indiferent de formele de reprezentare NU POATE FI ASOCIATA DECÂT CU PATIMILE DOMNULUI IISUS HRISTOS !

Crucea este simbolul de capatâi al crestinismului, reprezentând patima, moartea si invierea Domnului. Indentificata dintru inceput ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), crucea arata calea urmarii lui Hristos. Toti martirii au ochii atintiti asupra Domnului Iisus, Care „a suferit Crucea“, marturisind ca nu exista experienta a imparatiei Lui Dumnezeu fara Cruce. Pentru Sfântul Ignatie, Biserica isi are radacina in lemnul crucii, crestinii fiind ramurile ei. Crucea a fost asimilata „copacului cosmic“, in calitatea ei de simbol al „centrului lumii“, iar acest lucru, ne spune Mircea Eliade, este demonstratia faptului ca „imaginea Centrului” se impunea in mod natural spiritului crestin. Sfântul Maxim Marturisitorul spunea ca toate creaturile, prin insasi finalitatea existentei lor, „se cer dupa Cruce“. Prin verticala ei, crucea semnifica legatura dintre cer si pamânt, aspiratia spre cele inalte, rectitudinea vietii straluminate de credinta. Orizontala ei semnifica imbratisarea atotcuprinzatoare a lumii prin iubire jertfelnica, chemarea si adunarea (ekklesia) tuturor in jurul axei sfinte care duce spre Cer.
In pietatea ortodoxa, venerarea Sfintei Cruci este nedespartita de lauda Invierii: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfânta Invierea Ta o laudam si o marim“.
Inca din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux commissa, denumita si crucea Sfantului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latina, avea patru brate (+); crux decussata, sau crucea Sfantului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost rastignit pe o crux immissa, fapt atestat de Sfinta Scriptura, unde Sfintii Evanghelisti Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) si Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu initialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).
Se cunosc aproximativ 400 de forme de cruci, dintre care trei sunt cele mai raspandite in lumea crestina:
– crucea Tau, in forma de T (litera greaca Tau), forma cea mai veche, cu origini in Orientul pagân;
– crucea latina/catolica, cu 4 brate inegale: † (stilpul vertical mai lung), forma cea mai raspindita la ora actuala;
– crucea greaca/ortodoxa, cu 4 brate egale: + (totodata simbolul actual al Crucii Rosii internationale).
In afara de tipurile mentionate mai sus, de o raspândire mai larga se mai bucura: crucea slava/ruseasca (cu 8 brate), crucea celtica (cu un cerc in mijloc), crucea Sfântului Andrei (in forma de X), crucea papala (cu 6 brate, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea trilobata (cu extremitatile in forma de trefla), crucea sagitata (cu extremitatile in forma de sageti), sau crucile unor vechi ordine cavaleresti, precum crucea de Malta (cu bratele egale si extremitatile mult latite). Swastika/zvastica (vechi simbol pagin) este si ea un fel de cruce (crux gammata).
In traditia ortodoxa, foarte des intâlnit este semnul Crucii cu opt colturi. Aceasta este de obicei formata din patru brate. Unul este vertical si trei orizontale. Bratul vertical si cel din mijloc, orizontal, este Crucea propriu-zisa. Bratul de sus ne aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru care a fost rastignit: „Iisus Hristos Regele Iudeilor”. Bara de jos, care vine inclinata (in stânga), conform traditiei crestine ortodoxe slave, este bratul pe care s-au sprijinit picioarele Domnului nostru Iisus Hristos. Bara este inclinata in stânga aducându-ne aminte despre cei doi tâlhari, care au fost rastigniti unul de-a dreapta si celalalt de-a stânga Domnului. Unul dintre ei s-a pocait, cel din dreapta, si s-a inaltat la cer (bara a aratat in sus), iar celalalt, pentru necredinta lui, a mers la iad (bara a aratat in jos).
Tot cu opt colturi, dar cu brate orizontale, sunt crucile multor biserici si manastiri românesti: Manastirea Curtea de Arges, manastirea Horezu, biserici de lemn din Maramures (Calinesti), biserica manastirii Rohia etc.
Regretabil este faptul ca sunt unii care compara aceste cruci cu anumite semne masonice si sataniste. Este total neavenit sa se spuna ca o reprezentare a Crucii ar putea fi satanica, pentru ca a aparut pe steaguri satanice, naziste sau deoarece unele reprezentari au aparut in locuri sau momente nefaste ale istoriei. Crestinii nu pot spune ca o reprezentare a Crucii ar putea fi mai mult sau mai putin sfânta decât alta: nici chiar despre “crucea intoarsa“ nu poate spune cineva ca ar fi “cruce satanica”, deoarece pe o astfel de cruce a fost rastignit Sfântul Apostol Petru. Iar despre crucile numite “masonice”, regretam faptul ca unele persoane si chiar dintre monahi gresesc ajungând sa fie mult prea preocupati de forma crucii, decât de sensul ei.
Ce ne vom face daca in heraldica unor organizatii neomasonice va aparea in curând: crucea trilobata, crucea Ierusalimului sau crucea latina ?  Vom renunta la formele traditionale?  Vom renunta la semnul Crucii?

Umblând prin Maramuresul istoric si chiar prin Tara Lapusului in locuri de smerita, dar inalta rugaciune, privind spre frumoasele turle de lemn ale bisericilor care unesc armonios cerul cu pamântul, vedem semnul crucii faurit din fier, cu multa migala de catre mesterii secolelor trecute (sec. XVII). In unele locuri Crucea era strajuita de semiluna, iar in altele Crucea era cu trei brate.  Oare mesterii populari sa fi avut simpatie fata de islam… sau poate fata de masonerie? De buna seama mintile acelor mesteri tarani erau fara viclesug, luminate de credinta si de dorinta de frumos. In acele cruci vedem proportie, armonie, dorinta de intreita jertfa personala, marturie de credinta si poate semn de pace in fata navalitorilor musulmani sau de alte credinte.
Va indemnam sa nu va ingrijoreze formele, ci sa patrundeti in esenta acestui semn, care da marturie despre rastignire si mântuire. Crucea care este pe o biserica, troita din sat sau de la o raspântie, cruciulita pe care o purtati la gât, crucea din sala de clasa sau de lânga icoanele dumneavoastra de acasa sunt marturii sfinte ale credintei si ale identitatii noastre crestine. Persoane ignorante sau atee vor incerca sistematic sa ridiculizate valorile noastre nationale – crestinesti; desigur, sunt incercari si ispite specifice ale acestui veac pacatos si zbuciumat.
Ne exprimam frateasca pretuire pentru toti crestinii iubitori si purtatori ai Crucii Domnului Hristos si cu duhovniceasca chibzuire, Episcopia noastra a ales anumite reprezentari istorice, numindu-le: ”Crucea Maramureseana” sau “Crucea Voievodala Maramureseana”. Aceste forme au fost si specifice credintei ortodoxe in tinutul Maramuresului si Satmarului.
Va dorim tuturor un Post al Sfintelor Pasti cu duhovnicesti trairi si impliniri, in asteptarea Invierii Domnului !

Sectorul Educational al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramuresului si Satmarului
Baia Mare, 14 aprilie 2016

Pâna la urma vremurile rele nu sunt neaparat rele.
Rea sau buna este purtarea omului, atitudinea omului, felul în care se poarta în încercarile pe care le are în fata.
Si asa se da lupta, dintr-o pozitie sufleteasca corecta.
Trebuie sa fii pregatit sa spui sincer cum spunea Sfantul Ioan Gura de Aur: „Slava lui Dumnezeu pentru toate!”
Trebuie sa fii pregatit sa primesti toate – si cele bune, si cele rele – cu multumire.
Pentru ca cele bune sunt „vreme de acumulare”, vreme in care aduni putere, te dezvolti, înveti.
Iar vremurile asa-zise rele sunt vremurile in care pui la incercare pregatirea pe care ti-ai facut-o.
Asta este toata viata omului!
Problema adevarata nu este ca sunt vremuri bune sau rele, ca sunt vremuri grele sau usoare;
Problema adevarata este rostul pe care îl are omul!
Daca omul traieste cu un rost, orice vreme este buna.
Atunci cand omul nu are rost si nu stie pentru ce traieste, orice vreme este rea.
Lupta cea buna se da constientizând omul pentru ce traieste, care este rostul vietii lui.
Pentru ca daca nu ai un rost, totul este inutil.

1. Parinte Petru, mi-am propus sa vorbim astazi despre iertare. O tema care este simpla doar la prima vedere, pentru ca daca ne adâncim putin, descoperim lucruri surprinzatoare. Mântuitorul Hristos dupa ce i-a invatat pe ucenici Rugaciunea Domneasca si arhicunoscutele cuvinte: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” adauga: „Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Sfânta Evanghelie dupa Matei, 6, 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atât de important, incât Dumnezeu ne atentioneaza, ca, daca nu iertam oamenilor greselile lor, nu putem astepta mila si iertare de la Dumnezeu?

Omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu si persoana fiecaruia din noi se implineste doar in masura in care suntem in comuniune cu El si cu cei creati dupa chipul Lui. Omul poate avea o relatie personala cu Dumnezeu, dar nu una individuala, neglijându-i pe ceilalti oameni, pe care Dumnezeu ii iubeste la fel de mult, si pentru care Mântuitorul de asemenea si-a varsat Sângele Sau, chemându-ne pe toti deopotriva la El. Mai mult decât atât, Hristos il considera pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Sau (Matei 25:40,45) si, de multe ori, apare in fata noastra sub chipul unui sarac, cersetor, bolnav sau poate invatator, medic si, de ce nu, chiar politist sau judecator, iar noi suntem chemati sa-L vedem pe El in fiecare din acestia. Iata de ce, respectând logica si firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai intâi noi sa iertam pe acestia, care au slabiciuni asemenea noua, si abia apoi sa cerem iertare de la El (cf. Matei 5:23-24). Aceasta si pentru a intelege ca greselile pe care le facem noi inaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decât cele pe care le face aproapele cu noi si, respectiv, daca Dumnezeu este in stare sa ne ierte noua mult, de ce noi nu suntem in stare sa iertam putin aproapelui (cf. Matei 18:21-35), mai ales ca, cel putin o mica parte din greseala pe care i-o imputam aproapelui s-ar putea sa fie provocata (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva ca mândria si aroganta din noi nu ne permit sa observam si sa ne asumam partea de vina… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu sa ne ierte deplin si neconditionat, iar noi nu suntem in stare sa iertam pâna la capat si inca mai punem si conditii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheama la logica… 

Cred ca este important sa mai amintesc in acest context si cuvintele Sf. Ioan Teologul care spune: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4:20-21).

2. Poate oare Dumnezeu sa ierte pacatele unui om care nu iarta din toata inima pe cineva care i-a gresit, sau care „iarta dar nu uita” si la prima ocazie potrivita sau la primul pahar de vin isi varsa nemultumirea pe aproapele sau si-i „scoate ochii” pentru toate greselile „iertate”?

In raspunsul precedent am facut trimitere la pilda de la Matei, cap. 18, in care Mântuitorul povesteste cum un stapân a iertat unei slugi datoria de 10.000 de talanti, iar sluga n-a putut ierta altei slugi datoria de 100 de dinari. Si pilda se incheie cu urmatoarele cuvinte ale stapânului: „Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si mâniindu-se stapânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, pâna ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre” (Matei 18:32-35). Din aceste cuvinte observam ca Dumnezeu ne cere sa fim intre noi ca fratii si sa iertam „din inima”, nu doar cu buzele sau numai pâna la un timp, caci aceasta nu mai este iertare, ci un fel de „amânare a razbunarii”. Ce ar fi daca si Dumnezeu ne-a ierta numai pentru un timp, apoi sa-si reaminteasca de toate pacatele noastre? Deci haideti sa nu fim „slugi viclene”, ci sa iertam pâna la capat si sa reincepem relatia cu fratele nostru, de parca nici nu s-ar fi intâmplat nimic. Daca asa am vrea sa faca cu noi Dumnezeu si chiar sefii nostri, tot asa trebuie si noi sa facem cu altii.

3. Cu totii suntem foarte miscati de nobletea Mântuitorului care se ruga pe cruce pentru cei care l-au rastignit, dar de multe ori, in viata cotidiana suntem neputinciosi in a ierta oamenilor chiar si micile ofense sau nedreptati care ni se fac, ca sa nu mai pomenim de cele mari. Cum sa invatam a ierta in lucrurile mici, dar, mai ales in cele mari? Cunoastem cu totii destule cazuri când frate cu frate nu vorbeste ani la rând din cauza unor certuri banale la impartirea averii parintilor, când copiii isi neglijeaza parintii, considerând ca au fost nedreptatiti sau pentru ca n-au fost iubiti la fel de mult ca alti frati de-ai lor, când sotii divorteaza nemaiavând putere sa se ierte, sa se suporte, sa se ajute unul pe altul.

Sunt oameni care chiar incearca sa ierte pâna la capat, dar fiind stapâniti si de alte patimi, in special de mândrie si invidie, in ei reinvie mânia si chiar prostia. Nu de putine ori, omul n-are nevoie de acel pamânt, ca oricum nu are de gând sa-l lucreze si nici de acea casa batrâneasca care niciodata nu i-a placut, dar fiind indracit(!) spune: „dar de ce sa-i revina altuia si nu mie?” sau „decât sa aiba doar el, mai bine sa se piarda, ca sa nu am nici eu, nici el”. Oamenii care traiesc dupa aceasta logica diabolica, nu au nici o legatura cu Dumnezeu si cu Biserica.

Mai exista si alt aspect, când celalalt refuza sa se indrepte si profita de bunatatea celui mai credincios sau mai slab. Dar si in primul caz, si in al doilea, Hristos ne este model de iertare si bunatate.

Numai citind si implinind Evanghelia ne putem schimba constiinta si comportamentul. La noi insa credinta se limiteaza numai la pomeni si obiceiuri, iar la capitolul implinirea Evangheliei suntem mai rai decât pagânii… E si vina preotilor, in mare parte, ca nu atrag atentia la aceste aspecte fundamentale pentru buna convietuire si pentru dobândirea mântuirii. Daca n-ai stiut sa ierti, nici o pomana nu te poate salva!

4. Cum poate un credincios sa-si dea seama ca Dumnezeu l-a iertat pentru pacatele facute, mai ales când e vorba de pacate mai grele precum omorul, avortul, violul, „afaceri” bazate pe prostitutie sau droguri, uciderea unui parinte?

Pentru a primi iertare de la Dumnezeu in primul rând trebuie sa te opresti de la pacat, apoi sa ceri iertare, având hotarârea de a nu mai gresi. Iertarea nu se da daca nu se cere, dar intrucât, prin pacat, omul se indeparteaza mult de Dumnezeu, omul trebuie sa fie convins ca a strigat suficient de tare si de mult ca Dumnezeu sa-l auda. Ca sa nu fim prea usuratici cu pocainta, uneori Dumnezeu se face ca nu ne aude si, in acest caz, chiar trebuie sa strigam cu lacrimi si cu suspine…

Atunci când omul primeste iertare, el simte o pace in suflet si o bucurie ca l-a aflat iarasi pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul este gata sa suporte orice consecinta pentru pacatul sau, numai sa nu-L piarda pe Dumnezeu si mântuirea care vine de la El. Daca omul a ajuns sa traiasca aceasta stare, inseamna ca poate nadajdui cu smerenie in iertarea lui, crezând ca o va si primi.

De multe ori insa, oamenii cersesc o falsa iertare. Pe ei nici macar nu-i intereseaza daca Dumnezeu i-a iertat sau nu, pentru ca nu cred in Judecata si Viata de apoi, ci ar vrea sa fie convinsi doar ca nu vor fi pedepsiti aici pe pamânt. Aceasta abordare deja nu mai are nimic comun cu crestinismul.

5. De ce Dumnezeu ar ierta o persoana care injura in fiecare zi de Dumnezeu, de cruce, de Hristos, de Pasti chinuind si otravind cu rautatea sudalmelor lui pe cei din jur, straini sau apropiati?

Cum am mai spus, iertarea se da numai daca este ceruta, iar pacatul nu se mai repeta. Daca sa intrunesc aceste conditii, Dumnezeu este in stare sa ierte totul, chiar si cele mai grave pacate. Dar daca omul nu-si cere iertare si nu are hotarârea de a nu mai gresi, iertarea lui Dumnezeu nu-i va forta dorinta lui de a fi porc.

6. Iisus a spus: „Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. In unele surse ortodoxe am intâlnit ca traditia crestina, pornind de la cele trei mari virtuti de capatâi – credinta, nadejdea si dragostea, care sunt lucrari ale Duhului Sfânt -, a socotit ca pacatele impotriva Duhului Sfânt sunt mai ales acelea care se indreapta impotriva acestor virtuti. Oare necredinta, erezia, vrajitoria, inchinarea la idoli sau lepadarea dreptei credinte ca si pacate impotriva credintei pot fi considerate pacate impotriva Duhului Sfânt? Sau deznadejdea si sinuciderea, ca pacate impotriva nadejdii, pot fi socotite pacate impotriva Duhului Sfânt? Si in acelasi sens, oare ura, invidia si pizmuirea aproapelui, tinerea de minte a raului, minciuna, clevetirea si prigonirea pe nedrept ca si pacate impotriva dragostei pot fi considerate drept pacate impotriva Duhului Sfânt?

Conform textului de la Galateni 5:22-23, toate virtutile sunt „roade ale Duhului Sfânt” si, prin extensie, orice pacat este o alungare a harului dumnezeiesc din noi. Personal insa consider ca textul de la Matei 12:31-32 nu se refera la „roadele Duhului”, ci la hulirea Persoanei Sfântului Duh si, in consecinta, a intregii Treimi. Sfintii Parinti interpreteaza aceasta hula ca o respingere a lui Dumnezeu din viata omului. Si sunt multi care stiu si simt ca Dumnezeu exista, dar vor sa traiasca ca si cum El nu ar exista si nu le-ar cere nimic. Aceasta este o forma de ateism chiar mai periculoasa decât ateismul pretins „stiintific”. Deci, omul care L-a exclus pe Dumnezeu din viata sa nu poate fi iertat pe simplul motiv ca nici nu-si doreste acest lucru. Dar daca isi va reveni in sine si va dori sa fie iertat, Dumnezeu negresit i-o va da.

7. Urmatoarea intrebare tine de puterea de iertare a pacatelor si, de cele mai multe ori este o pricina de poticnire pentru unii crestinii ortodocsi, dar si, mai ales, pentru credinciosii neortodocsi. Sfânta Evanghelie dupa Ioan relateaza ca dupa inviere, Iisus Hristos s-a aratat apostolilor, „a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfânt; Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute”. Pentru multi credinciosi din vremurile noastre aceasta taina a iertarii pacatelor prin intermediul preotilor este greu de inteles si este, totodata si o mare sminteala. Asta pentru ca pare total deplasat sa marturisesti unui om, fie el si in haine preotesti, lucruri foarte intime despre propriile pacate. Pentru omul contemporan pentru care Dumnezeu este, de cele mai multe ori, o forta impersonala pare de neconceput sa spui pacatele unei persoane, mai ales, ca televiziunile noastre „au grija” sa ne informeze regulat despre preoti care se bat in biserici, preoti betivi, curvari, homosexuali sau preoti pentru care preotia este o afacere. Sfintia voastra, daca ati fi mirean, ati accepta sa va spovediti unui astfel de preot?

Un astfel de individ nici nu este preot, chiar daca formal poate inca nu este caterisit. Dar nu inseamna ca daca exista doctori care uita foarfecele in oameni sau ii omoara pe masa de operatie, spitalele trebuie inchise, iar oamenii sa incerce sa supravietuiasca fara operatii. Transferarea pacatelor unui preot asupra tuturor e cea mai mare greseala, iar apelarea la primul preot care ne-a iesit in cale este semnul unei ignorante si nepasari duhovnicesti. Daca pentru a scoate un dinte cautam un stomatolog bun, care trebuie nu doar sa inlature ce este rau, dar si sa nu te infecteze cu vreo hepatita, cu atât mai mult trebuie sa cautam preoti si duhovnici buni care sa ne pregateasca inainte de cununie si botez, si sa ne fie indrumatori duhovnicesti pentru viata noastra si a familiei. Altfel esuam.

Revenind la prima parte a intrebarii, cea legata de puterea iertarii pacatelor, trebuie sa facem unele precizari de ordin practic. In primul rând, preotul nu trebuie sa asculte marturisirea, daca aceasta incepe cu cuvintele: „parinte, am gresit…”, caci aceasta deja nu este marturisire, ci o sedinta la psiholog. Marturisirea trebuie sa inceapa cu cuvintele „Doamne, am gresit…”, ca sa fie clar de la bun inceput cui este ea adresata si care este rolul fiecarui „actor”. Deci Doctorul si Marele Duhovnic este Insusi Dumnezeu, iar preotul nu este decât asistentul Lui care, in cuvinte omenesti si printr-o prezenta vizibila, iti vorbeste si te binecuvânteaza. Si e clar ca nu oricine poate indeplini rolul de „asistent al lui Dumnezeu”, ci numai cei consacrati in aceasta slujire speciala. Mai mult decât atât, acest „asistent” are acelasi trup ca si tine si traieste in acelasi context istoric ca si tine, deci cu siguranta va sti sa te ghideze corect catre Marele Doctor, daca si tu vei dori acest lucru.  

Deci, daca oamenii vor avea constiinta ca vin sa se marturiseasca Domnului, iar prezenta preotului le este numai spre ajutor, orice complex sau prejudecata vor fi usor depasite. Chiar este de folos sa tragem si un pic de rusine in fata preotului, ca sa nu tragem rusinea la Judecata de Apoi. Uneori, datorita acestei rusini, oamenii se opresc de la pacate. Pe de alta parte, pacientul care vine la medic este nevoit sa se dezbrace inaintea acestuia si, pentru a birui boala, este nevoit sa biruie mai intâi rusinea. Tot asa este si cu spovedania. Nu trebuie sa credem ca preotul, daca va sti pacatele noastre, ne va respecta mai putin sau isi va schimba parerea despre noi. Din contra, se va ruga mai mult pentru noi. Si orice preot cât de cât experimentat, nu mai are nici o urma de curiozitate privind pacatele tale, caci aude prea multe… Tie insa iti este de folos sa le marturisesti si sa primesti canonul potrivit, ca sa te vindeci de boala pe care Dumnezeu oricum o stie, dar vrea ca tu insuti sa ceri vindecare si sa recunosti ca ti-ai cauzat rana, dar de acum inainte vei fi mai prudent.

Sursa: teologie.net

Armele biruintei asupra demonilor
In vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Si, oriunde-l apuca, il arunca la pamânt si face spume la gura si scrâsneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, raspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, pâna când voi fi cu voi? Pâna când va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Dar duhul, vazându-L pe Iisus, indata l-a zguduit pe copil, iar acesta, cazând la pamânt, se tavalea spumegând. Si l-a intrebat pe tatal copilului: Câta vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: Din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat si in foc si in apa ca sa-l piarda. Dar, daca poti sa faci ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi. Iar Iisus i-a zis: Daca poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede. Si indata, strigând, tatal copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Iar Iisus, vazând ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el! Si, racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incât multi ziceau ca a murit. Dar Iisus, apucându-l de mâna, l-a ridicat, iar el s-a sculat in picioare. Dupa ce a intrat Iisus in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate iesi, decât numai cu rugaciune si cu post. Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului va fi dat in mâinile oamenilor si-L vor omori, iar dupa ce-L vor omori, a treia zi va invia. Ei insa nu intelegeau cuvântul si se temeau sa-L intrebe. (Marcu 9, 17-32)
Popas in urcusul duhovnicesc al Postului Mare, al Pastilor sau Paresimilor, Duminica a 4-a, numita si a Sfântului Ioan Scararul, ne ofera binecuvântate merinde spre intarire, pentru a ne calauzi pasii mai departe si a ne lumina mintea spre cele ce se cuvin a implini in saptamânile ce urmeaza.
In aceasta duminica am auzit la Sfânta Liturghie istorisirea unei minuni savârsite de Mântuitorul: vindecarea unui tânar posedat de demon, un om asadar a carui vointa era tinuta sa se manifeste normal, adica era surd la cele care i se transmiteau ca fiind bune si mut la cele care trebuia el sa le marturiseasca ca pornind din rarunchii sufletului sau drept adevarate.
Un scurt dialog intre parintele celui posedat si Mântuitorul ne atrage atentia asupra unor aspecte esentiale. Tatal indurerat il adusese la Apostoli. Acelasi tata cade in genunchi la Mântuitorul, cu mai multa nadejde, zicând: „de poti face ceva“, adica stia ca poate ceva, insa nu stia pâna unde merge aceasta putere. Si cere „ajuta-ne, fiindu-ti mila de noi“.
Si Mântuitorul are multa mila, insa il incredinteaza pe el si pe noi cei de azi: „De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede“. La acestea, tatal cu lacrimi a strigat: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele“ (Marcu 9, 24). Cu alte cuvinte, intareste-ma, Doamne, ca sunt neputincios, dar cred atât cât sa ma ridic din neputinta, din disperare, din slabiciune. Iar la nedumerirea Apostolilor pentru ce ei n-au putut sa-l izgoneasca pe demon, ei primesc raspunsul ca „acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decât numai cu rugaciune si cu post (Marcu 9, 29).
Lupta cu vrajmasul omului
Când Mântuitorul spune despre un anumit neam, soi sau categorie de demoni ca nu poate fi indepartat decât cu rugaciune si cu post, nu vrea sa spuna altceva decât ca noi avem posibilitatea si mijloacele de a-l indeparta, de a-i curma elanul, de a-i frânge puterea demonica, de a nu-l accepta in mintea si inimile noastre, in delasarile si slabiciunile pe care uneori ni le justificam in mod gresit fireste, dar sa luptam pentru ca suntem mai puternici decât el. Fara vointa noastra diavolul nu face nimic, pâna la urma iese singur, si asa ar trebui sa fie, sa plece rusinat, si sa facem in asa fel incât sa nu aiba unde sa se mai intoarca.
Suprema dibacie a diavolului este sa-l faca pe om sa creada ca el nu exista si face acest lucru cu mare succes. Atunci când diavolul reuseste, omul gaseste de cuviinta sa-L acuze pe Dumnezeu de tot ce i se intâmpla lui rau in viata. De ce, Doamne? Sa fi uitat omul ca atunci când a cazut prin neascultare Dumnezeu l-a intrebat pedagogic: „Adame, unde esti?“, si a raspuns „M-am ascuns!“ Adica s-a ascuns de responsabilitate si s-a supus indemnului diavolului? Si daca prin pacat a devenit gol de Dumnezeu, prin virtute trebuie sa se umple de harul divin.
Curatia, curajul de a ne apropia de Dumnezeu, iesirea din robia pornirilor rele, cele care sunt de la diavolul, strigatul credintei „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele“, adica acelei credinte in curs de desavârsire, toate acestea ne aduc hotarârea de a nu ne mai ascunde de la fata dreptatii divine, nici dupa slabiciunile noastre, nici in spatele faptelor noastre, ci sa pasim drepti si hotarâti pe treptele desavârsirii crestine.
Rugaciunea este un act prin care omul tinde, se indreapta si se apropie de Dumnezeu, Creatorul „tuturor celor vazute si nevazute“. Este un strigat de durere, o chemare in ajutor, dar si o contemplatie, un act de iubire si adorare a Fiintei supreme, intelepciunea si frumusetea absoluta. In acest fel rugaciunea este o conversatie intre fiu si tata, exprimarea unui sentiment de recunostinta si multumire pentru marele dar al vietii si in acelasi timp o lauda adusa lui Dumnezeu, pe care o facem prin implinirea vointei si poruncilor Sale.
Intelegem asadar ca inaltarea noastra spre Dumnezeu si intrarea in strânsa legatura cu El se fac prin rugaciune. Prin ea si cu ea, sufletul credinciosului se indreapta cu toate puterile sale spre Dumnezeu, care revarsa peste el harul divin. In rugaciune, cele ceresti se intâlnesc cu cele pamântesti, Dumnezeu se intâlneste cu credinciosii care se roaga si se naste din impreuna-lucrare a lor luminare, innoire si sfintire a vietii omului.
Rugaciunea va avea rolul de a trezi si sadi in credincios faptul ca ea este hrana cea de toate zilele a vietii lui sufletesti. Ceea ce este respiratia pentru trup, este rugaciunea pentru suflet.
Este oare suficient sa ramânem doar la stadiul de rostire a rugaciunii, sau daca o rostim, s-o facem numai pentru noi? Credem ca este la indemâna noastra sa constatam ca nu ne ridicam astfel cu nimic de unde suntem, nu vrem sa dam raspuns chemarii ceresti, ramânem insetati, suferim de dorul parintesc.
Atunci când omul este in rugaciune, diavolul nu se apropie de el. Se apropie atunci când este in nelucrare, când leneveste. Când nu are de lucru, ii da diavolul de lucru, adica il trimite cu gândul la lucruri netrebnice, la josnicii, la tot ce genereaza raul, la ceva care nu este in nici un caz un lucru bun.
In rugaciune, omul se impaca cu Dumnezeu, este in convorbire cu El.
Impacarea cu Dumnezeu este pod peste ispite, hrana sufletului, lucrarea ingerilor. Dar Sfântul Ioan Scararul recomanda ca rugaciunea sa fie „haina pe sufletul rugatorului, tesuta din firele de aur ale virtutilor“.
Rugaciunea fara post e ca o pasare fara o aripa. Asadar, rugaciunea trebuie unita cu milostenia, caci si ea e o aripa a rugaciunii. „De nu vei face aripi rugaciunii tale, ea nu va zbura la cer“ (Sfântul Ioan Scararul).
Scara Paradisului sau Scara Sfântului Ioan Scararul, caruia ii este dedicata aceasta duminica, a patra din Post, este o scriere gândita in treizeci de capitole, fiecare capitol constituind un indemn, un sfat, o incercare de ridicare din starea de pacat, o treapta in urcusul duhovnicesc, prin câstigarea unei virtuti, prin savârsirea binelui, o departare de patimi si un pas spre desavârsire.
„Rugaciunea – zice Sfântul Ioan Scararul – este in ea insasi un comert intim si o unire a omului cu Dumnezeu. Daca luam in considerare eficacitatea ei, ea este suportul lumii, reconcilierea cu Dumnezeu, mama si in acelasi timp fiica lacrimilor, iertarea pacatelor, puntea pentru a traversa ispitele, rezistenta impotriva supararilor, invingatoarea razboaielor (cu duhurile si gândurile necurate), slujba ingerilor, hrana tuturor duhurilor, bucuria viitoare, actiunea nelimitata, izvorul virtutilor… hrana sufletului, lumina duhului, ruina disperarii, alungarea tristetii… descoperirea starii noastre prezente, anuntarea bunurilor viitoare. Rugaciunea este, pentru cel care o face cum trebuie, tribunalul, tronul pe care sta Domnul, asteptând judecata viitoare.“
O primavara in care infloresc florile virtutilor
Postul este inceputul vietii spirituale, pentru ca nu consta numai in abtinerea de la bucate, ci in evitarea slabiciunilor, a placerilor de tot felul, a gândurilor rele, este o infrânare a pornirilor spre rau, o stapânire de sine care da roadele faptelor bune, cele care duc la câstigarea bunurilor vesnice. El devine un act de cult prin jertfa, prin renuntare, prin efortul de a birui lacomia si mândria, prin renuntarea la tot ce este de prisos si impovarator, prin stavilirea poftelor trupesti, prin aducerea aminte de valoarea sufletului. Dumnezeu a dat lui Adam porunca si a zis: „Din toti pomii din Rai poti sa manânci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci in ziua in care vei mânca din el, vei muri negresit“ (Facerea 2, 16-17). Un sfat, o porunca, un indemn, o recomandare, dar in acelasi timp un avertisment. Respectarea inseamna progres in bine, sanatate trupeasca si sufleteasca, viata indelungata si multumire aici, dar si rasplata si fericire vesnica. Decizia ne apartine, „pentru ca plata pacatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viata vesnica…“ (Romani 6, 23).
La evrei, termenii care definesc notiunea de post sunt „sum“ si „som“, care inseamna a face sufletul sa sufere, a smeri sufletul, adica a asculta de Dumnezeu si a fugi de pacat, a se departa de rau: „Sa va smeriti sufletele voastre prin post“ (Levitic 16, 31). Au postit Moise, Noe, Ilie, Estera, Iudita, Iov si cei trei tineri din Babilon. Au postit Ioan Botezatorul si Mântuitorul Hristos inaintea inceperii misiunii propovaduitoare.
Isaia, marele profet, numit si evanghelistul Vechiului Testament, avea sa rosteasca cuvinte inspirate de la Duhul Sfânt, zicând:
„Nu stiti voi postul care Imi place? – zice Domnul. Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfarâmati jugul lor. Imparte pâinea ta cu cel flamând, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi…“ (Isaia 58, 6-9).
Prorocul critica intr-un fel formalismul pe care il practicau contemporanii sai, modul gresit in care se manifestau in relatia cu Dumnezeu, de altfel subiectivismul care ne pândeste pe fiecare dintre noi.
Postul i-a facut puternici pe profeti, a deschis mintile inteleptilor, a fost dintotdeauna insotitor apropiat al sobrietatii si castitatii si lucrator neobosit al tuturor celor bune, aducând in viata fiecaruia stapânirea de sine si rabdarea, fiind mijloc de cunoastere a adevarurilor divine cele mântuitoare si in acelasi timp o hrana netrecatoare a sufletului.
Discursul, gândirea, morala, chiar si faptele timpului nostru ar fi fost neindoielnic altele, altfel, fara credinta lui Avraam, postul si rugaciunea lui Moise, cuvântul despre post al lui Isaia, invataturile lui Ieremia si Iezechiel sau extraordinara fascinatie exercitata de regatele lui David si Solomon asupra generatiilor urmatoare privind modul de cinstire a lui Dumnezeu prin rugaciune si prin post.
„Nu postiti in judecati si in certuri!“
Scara desavârsirii nu poate fi urcata altfel decât prin omorârea patimilor spre a deveni sfinti. Cel care urca pe scara virtutilor si se osteneste spre desavârsire, acela mai cu deosebire este incoltit de ispitele diavolesti si asupra lui lucreaza mai cu inversunare diavolul cu toate armele sale. Cei cu mai multa experienta au formulat si un verdict: „cel care nu lucreaza ii da diavolul de lucru“, sau in acelasi context, pe cel care sta degeaba, diavolul nu-l deranjeaza, ca si asa face voia lui lenevind, dar pe cel ce se nevoieste nu-l sufera in invidia sa sa-l vada cum se apropie de Dumnezeu si de fericire. Mai ales de fericirea din care el a cazut.
Postul este renuntare, jertfa, exercitiu duhovnicesc.
Ca si in cazul rugaciunii, foloasele postului sunt deosebite. Postul este trebuitor sanatatii noastre, el este cerut chiar de buna noastra vietuire trupeasca si sufleteasca. El reprezinta pentru crestin o indatorire ceruta de Dumnezeu si Biserica.
Rugator catre Dumnezeu este postul, vrednic de cinste, de credinta, de nadejde, de dragoste, dobândind bucuriile pentru care aducem rugaciune lui Dumnezeu.
Postul este in acelasi timp un act de cinstire a lui Dumnezeu, caci renuntarea voluntara pe un anumit timp de la anumite mâncaruri si bauturi si de la anumite placeri firesti se face din iubire fata de Dumnezeu si in scopul desavârsirii noastre morale.
Asadar, daca postul este un act de cinstire a lui Dumnezeu, el nu trebuie redus numai la partea lui materiala, ci trebuie sa aiba si un evident caracter spiritual, adica sa angajeze si comportarea morala a celui ce-l tine.
„Postul – zice cu alt prilej Sfântul Vasile cel Mare – tovaras credincios al trupului, arma pentru luptatori, loc de exercitii pentru atletii credintei. Postul indeparteaza ispitele, postul indeamna spre evlavie. Postul este tovaras al infrânarii, creator al castitatii.“
Crestinul adevarat nu se cuvine sa priveasca lumea si bunurile pamântului ca o prada, ci sa o conceapa ca pe un dar al lui Dumnezeu si o scara catre El. Menirea noastra nu este sa devoram bunatatile pamântului, ci sa le transformam duhovniceste, pentru ca nu traim ca sa mâncam, ci mâncam ca sa traim.
Asadar, postul este de origine si instituire divina, de vreme ce are drept scop al existentei desavârsirea spre ajungerea la asemanarea cu Dumnezeu. Scopul postului nu poate fi un prilej de tristete, ci unul de bucurie, bucuria intâlnirii cu Dumnezeu, el ajutându-l pe om sa-si desavârseasca puterile trupesti si sufletesti si sa biruie incercarile diavolului de a pune stapânire pe el.
Cu privire la post, Sfântul Ioan Gura de Aur ne indeamna astfel: „Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mâinile voastre sa posteasca, ramânând curate de rapire si lacomie, picioarele nealergând la privelisti urâte si in calea pacatosilor, ochii neprivind cu ispite la frumuseti straine… gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri rusinoase…“
Despre postul cel adevarat Sfântul Vasile cel Mare spune urmatoarele: „Fereste-te sa nu pretuiesti folosul lui numai prin abtinerea de la hrana. Caci adevaratul post este sa fii strain de pacate. De aceea dezleaga orice legatura a nedreptatii, iarta aproapelui supararile pe care ti le-a facut, iarta-i datoriile. Nu postiti in judecati si in certuri, zice Domnul. Tu nu manânci carne, dar manânci pe fratele tau; tu te abtii de la vin, dar nu te abtii de la nedreptati. Astepti seara ca sa-ti iei cina, dar ziua intreaga o petreci in judecati…“
Asadar postul este cu adevarat o arma de lupta impotriva propriilor slabiciuni si impotriva diavolului, o armura spirituala cu care sa ne inarmam, un mijlocitor vrednic de credinta, un act care alaturi de rugaciune duce la savârsirea de fapte mari, demne de numele de crestin, cu ajutorul harului divin.
Rugaciunea si postul sunt arme puternice prin care biruim pe satana si introducem in sufletul nostru puterea dumnezeiasca, prin care implinim cele mai mari fapte ale credintei.
Rugaciunea il ajuta pe om sa comunice cu Dumnezeu si-l determina spre fapte bune, iar postul este un act al vointei libere, o jertfa, o renuntare si o jertfa, care se combina cu rugaciunea, este o iesire din influenta diavolilor, prin omorârea patimilor si rodirea virtutilor crestinesti. Postul inaripeaza mintea spre intelepciune. Puterea diavolului slabeste, ispita lui nu mai are putere la cel inarmat cu post si rugaciune, la cel preocupat de cele ceresti si dezrobit de preocuparile trupesti de patimi si slabiciuni. Amin!

Pr. prof. dr. Alexandru Isvoranu
Sursa: ziarullumina.ro

Dezvoltarea rapida a tehnologiilor informationale din ultimele doua decenii au adus rezultate neasteptate, la care nici nu puteam visa in anii ’70 sau chiar ’80.Internetul, posta electronica, resursele web, retelele sociale – toate acestea au devenit parte componenta a vietii cotidiene, a muncii, stiintei, educatiei, artei si divertismentului. Internetul a permis reducerea sau chiar anularea distantelor. Astfel, orice stire poate fi transmisa prin intermediul internetului in câteva secunde de la un capat al pamântului la altul – cu totii avem aceasta experienta. Conversatiile, uneori chiar si cu participarea contactului vizual, sunt accesibile oricui, indiferent de distanta.Singura conditie este ca utilizatorul sa fie conectat la Internet. Intr-adevar, utilizarea internetului este atât de simpla, ca orice copil sau o persoana in varsta, se poate folosi cu usurinta de el.

Totusi, noi trebuie sa intelegem ca Cuvântul lui Dumnezeu – nu este asemenea vorbirii umane, el poarta in sine energia divina care poate renaste duhovniceste omul, ii poate aduce mângâiere, si acest lucru se poate intâmpla prin intermediul internetului. Cunoastem multe cazuri in care diferite persoane – atei, inchinatori la idoli din India, Japonia, Nepal si-au gasit calea spre Ortodoxie prin intermediul internetului si au renascut duhovniceste, pentru ca au gasit adevarul, si ceea ce au cautat in aceasta viata, l-au gasit pe Hristos.

Recent manastirea noastra a fost vizitata de actorul Jonathan Jackson. L-am intrebat cum a devenit ortodox. El mi-a relatat ca foarte mult l-a ajutat internetul. Pe de alta parte, datorita internetului, crestinii, care se indepartase de Dumnezeu, s-au reintors la credinta, si-au descoperit rolul si locul in aceasta lume. Sunt oameni care erau pe punctul de a se dezamagi de toate, dar dupa ce au ascultat unele predici pe internet, au gasit puterea duhovniceasca necesara, au dobândit speranta, si acum se dezvolta spiritual.

Mi se pare ca astazi Cuvântul lui Dumnezeu trebuie sa aiba o prezenta puternica si in reteaua internetului. Majoritatea oamenilor de astazi sunt dezorientati, sunt intr-un impas existential. In aceasta epoca, numai cuvântul lui Dumnezeu poate aduce mângâiere omului, il poate informa si asigura de posibilitatea vietii vesnice. Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin intermediul internetului, poate aduce vindecare pentru oameni.

Crearea bibliotecilor digitale cu un continut relevant trebuie incurajata si multiplicata. Mostenirea si intelepciunea sfintilor parinti, cu textele lor remarcabile trebuie sa fie utilizata cât mai mult posibil cu cele mai moderne posibilitati. Digitalizarea, clasificarea sfintilor parinti va permite utilizatorilor internetului sa gaseasca textele si informatia care le este necesara. In plus, digitalizarea si promovarea Cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul paginilor web, in special a invataturile sfintilor parinti, si a staretilor secolului XX va aduce beneficii duhovnicesti contemporanilor nostri.

Sfântul Paisie spunea: „Inscrieti toate cele duhovnicesti pe care le auziti, si acea experienta pe care ati auzit-o de la altii, caci va veni un timp când aceasta experienta va fi epuizata, si veti simti lipsa acesteia.”
Cartea obisnuita, imprimata pe hârtie, este astazi intr-o criza. In acelasi timp, vânzarile cartilor electronice sunt intr-o continua crestere. Prin urmare, putem spune ca putem folosi aceasta tendinta. Noi spunem ca toate acest lucruri sunt bune si placute lui Dumnezeu, atunci când totul se si infaptuieste corect.

Internetul reprezinta un mijloc contemporan care promoveaza globalizarea. Acele persoane, care si-au dorit implementarea ideilor pentru istoria globala, economia globala, statul global si un lider global, ei cunosc cum sa foloseasca internetul, si intr-adevar, il folosesc la un nivel ridicat. De ce atunci si noi, ortodocsii, sa nu utilizam acest instrument pentru promovarea rolului global al Ortodoxiei?

Utilizarea corecta a Internetului depinde de utilizator. Desigur, internetul nu poate inlocui comunicarea vie. Desigur, nimeni nu va fi capabil sa ajunga la un anumit nivel duhovnicesc doar prin intermediul internetului. Ortodoxia este omnicentrica. Intotdeauna exista prioritatea si valoarea esentiala a persoanei, a individualitatii personale. Internetul reprezinta un instrument, un instrument care ne ajuta si ne poate aduce beneficii, dar pentru ca credinciosul sa poate duce o viata duhovniceasca autentica, acesta necesita comunicarea cu un indrumator duhovnicesc.

In acelasi mod este necesara comunicarea si cu alti frati in credinta, pentru a simti dragostea, participarea la toate sfintele taine ale Bisericii. Desigur, ca exista si cazuri in care utilizarea excesiva a internetului, chiar si pentru scopuri bune si duhovnicesti, creeaza dependenta, rezultând intr-o izolare si efect negativ asupra personalitatii omului. Astfel, uneori internetul poate aduce rezultate negative: in loc de a-l aduce pe utilizator mai aproape de Hristos, el, dimpotriva, se departeaza de Dumnezeu. Prin urmare, avem o mare responsabilitate de a promova si impartasi Cuvântul lui Dumnezeu prin metode cât mai moderne, creative si utile, dar ar trebui deasemenea sa-i informam pe cei pastoriti si despre modurile corecte de utilizare a internetului, aducându-le cunostinta si despre toate efectele negative care pot fi cauzate de utilizarea necorespunzatoare a acestei tehnologii.

Sursa:  pravmir.ru

Traducere si adaptare –  Natalia Lozan