sf ioan-scararul

Armele biruintei asupra demonilor
In vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Si, oriunde-l apuca, il arunca la pamânt si face spume la gura si scrâsneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, raspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, pâna când voi fi cu voi? Pâna când va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Dar duhul, vazându-L pe Iisus, indata l-a zguduit pe copil, iar acesta, cazând la pamânt, se tavalea spumegând. Si l-a intrebat pe tatal copilului: Câta vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: Din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat si in foc si in apa ca sa-l piarda. Dar, daca poti sa faci ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi. Iar Iisus i-a zis: Daca poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede. Si indata, strigând, tatal copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Iar Iisus, vazând ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el! Si, racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incât multi ziceau ca a murit. Dar Iisus, apucându-l de mâna, l-a ridicat, iar el s-a sculat in picioare. Dupa ce a intrat Iisus in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate iesi, decât numai cu rugaciune si cu post. Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului va fi dat in mâinile oamenilor si-L vor omori, iar dupa ce-L vor omori, a treia zi va invia. Ei insa nu intelegeau cuvântul si se temeau sa-L intrebe. (Marcu 9, 17-32)
Popas in urcusul duhovnicesc al Postului Mare, al Pastilor sau Paresimilor, Duminica a 4-a, numita si a Sfântului Ioan Scararul, ne ofera binecuvântate merinde spre intarire, pentru a ne calauzi pasii mai departe si a ne lumina mintea spre cele ce se cuvin a implini in saptamânile ce urmeaza.
In aceasta duminica am auzit la Sfânta Liturghie istorisirea unei minuni savârsite de Mântuitorul: vindecarea unui tânar posedat de demon, un om asadar a carui vointa era tinuta sa se manifeste normal, adica era surd la cele care i se transmiteau ca fiind bune si mut la cele care trebuia el sa le marturiseasca ca pornind din rarunchii sufletului sau drept adevarate.
Un scurt dialog intre parintele celui posedat si Mântuitorul ne atrage atentia asupra unor aspecte esentiale. Tatal indurerat il adusese la Apostoli. Acelasi tata cade in genunchi la Mântuitorul, cu mai multa nadejde, zicând: „de poti face ceva“, adica stia ca poate ceva, insa nu stia pâna unde merge aceasta putere. Si cere „ajuta-ne, fiindu-ti mila de noi“.
Si Mântuitorul are multa mila, insa il incredinteaza pe el si pe noi cei de azi: „De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede“. La acestea, tatal cu lacrimi a strigat: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele“ (Marcu 9, 24). Cu alte cuvinte, intareste-ma, Doamne, ca sunt neputincios, dar cred atât cât sa ma ridic din neputinta, din disperare, din slabiciune. Iar la nedumerirea Apostolilor pentru ce ei n-au putut sa-l izgoneasca pe demon, ei primesc raspunsul ca „acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decât numai cu rugaciune si cu post (Marcu 9, 29).
Lupta cu vrajmasul omului
Când Mântuitorul spune despre un anumit neam, soi sau categorie de demoni ca nu poate fi indepartat decât cu rugaciune si cu post, nu vrea sa spuna altceva decât ca noi avem posibilitatea si mijloacele de a-l indeparta, de a-i curma elanul, de a-i frânge puterea demonica, de a nu-l accepta in mintea si inimile noastre, in delasarile si slabiciunile pe care uneori ni le justificam in mod gresit fireste, dar sa luptam pentru ca suntem mai puternici decât el. Fara vointa noastra diavolul nu face nimic, pâna la urma iese singur, si asa ar trebui sa fie, sa plece rusinat, si sa facem in asa fel incât sa nu aiba unde sa se mai intoarca.
Suprema dibacie a diavolului este sa-l faca pe om sa creada ca el nu exista si face acest lucru cu mare succes. Atunci când diavolul reuseste, omul gaseste de cuviinta sa-L acuze pe Dumnezeu de tot ce i se intâmpla lui rau in viata. De ce, Doamne? Sa fi uitat omul ca atunci când a cazut prin neascultare Dumnezeu l-a intrebat pedagogic: „Adame, unde esti?“, si a raspuns „M-am ascuns!“ Adica s-a ascuns de responsabilitate si s-a supus indemnului diavolului? Si daca prin pacat a devenit gol de Dumnezeu, prin virtute trebuie sa se umple de harul divin.
Curatia, curajul de a ne apropia de Dumnezeu, iesirea din robia pornirilor rele, cele care sunt de la diavolul, strigatul credintei „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele“, adica acelei credinte in curs de desavârsire, toate acestea ne aduc hotarârea de a nu ne mai ascunde de la fata dreptatii divine, nici dupa slabiciunile noastre, nici in spatele faptelor noastre, ci sa pasim drepti si hotarâti pe treptele desavârsirii crestine.
Rugaciunea este un act prin care omul tinde, se indreapta si se apropie de Dumnezeu, Creatorul „tuturor celor vazute si nevazute“. Este un strigat de durere, o chemare in ajutor, dar si o contemplatie, un act de iubire si adorare a Fiintei supreme, intelepciunea si frumusetea absoluta. In acest fel rugaciunea este o conversatie intre fiu si tata, exprimarea unui sentiment de recunostinta si multumire pentru marele dar al vietii si in acelasi timp o lauda adusa lui Dumnezeu, pe care o facem prin implinirea vointei si poruncilor Sale.
Intelegem asadar ca inaltarea noastra spre Dumnezeu si intrarea in strânsa legatura cu El se fac prin rugaciune. Prin ea si cu ea, sufletul credinciosului se indreapta cu toate puterile sale spre Dumnezeu, care revarsa peste el harul divin. In rugaciune, cele ceresti se intâlnesc cu cele pamântesti, Dumnezeu se intâlneste cu credinciosii care se roaga si se naste din impreuna-lucrare a lor luminare, innoire si sfintire a vietii omului.
Rugaciunea va avea rolul de a trezi si sadi in credincios faptul ca ea este hrana cea de toate zilele a vietii lui sufletesti. Ceea ce este respiratia pentru trup, este rugaciunea pentru suflet.
Este oare suficient sa ramânem doar la stadiul de rostire a rugaciunii, sau daca o rostim, s-o facem numai pentru noi? Credem ca este la indemâna noastra sa constatam ca nu ne ridicam astfel cu nimic de unde suntem, nu vrem sa dam raspuns chemarii ceresti, ramânem insetati, suferim de dorul parintesc.
Atunci când omul este in rugaciune, diavolul nu se apropie de el. Se apropie atunci când este in nelucrare, când leneveste. Când nu are de lucru, ii da diavolul de lucru, adica il trimite cu gândul la lucruri netrebnice, la josnicii, la tot ce genereaza raul, la ceva care nu este in nici un caz un lucru bun.
In rugaciune, omul se impaca cu Dumnezeu, este in convorbire cu El.
Impacarea cu Dumnezeu este pod peste ispite, hrana sufletului, lucrarea ingerilor. Dar Sfântul Ioan Scararul recomanda ca rugaciunea sa fie „haina pe sufletul rugatorului, tesuta din firele de aur ale virtutilor“.
Rugaciunea fara post e ca o pasare fara o aripa. Asadar, rugaciunea trebuie unita cu milostenia, caci si ea e o aripa a rugaciunii. „De nu vei face aripi rugaciunii tale, ea nu va zbura la cer“ (Sfântul Ioan Scararul).
Scara Paradisului sau Scara Sfântului Ioan Scararul, caruia ii este dedicata aceasta duminica, a patra din Post, este o scriere gândita in treizeci de capitole, fiecare capitol constituind un indemn, un sfat, o incercare de ridicare din starea de pacat, o treapta in urcusul duhovnicesc, prin câstigarea unei virtuti, prin savârsirea binelui, o departare de patimi si un pas spre desavârsire.
„Rugaciunea – zice Sfântul Ioan Scararul – este in ea insasi un comert intim si o unire a omului cu Dumnezeu. Daca luam in considerare eficacitatea ei, ea este suportul lumii, reconcilierea cu Dumnezeu, mama si in acelasi timp fiica lacrimilor, iertarea pacatelor, puntea pentru a traversa ispitele, rezistenta impotriva supararilor, invingatoarea razboaielor (cu duhurile si gândurile necurate), slujba ingerilor, hrana tuturor duhurilor, bucuria viitoare, actiunea nelimitata, izvorul virtutilor… hrana sufletului, lumina duhului, ruina disperarii, alungarea tristetii… descoperirea starii noastre prezente, anuntarea bunurilor viitoare. Rugaciunea este, pentru cel care o face cum trebuie, tribunalul, tronul pe care sta Domnul, asteptând judecata viitoare.“
O primavara in care infloresc florile virtutilor
Postul este inceputul vietii spirituale, pentru ca nu consta numai in abtinerea de la bucate, ci in evitarea slabiciunilor, a placerilor de tot felul, a gândurilor rele, este o infrânare a pornirilor spre rau, o stapânire de sine care da roadele faptelor bune, cele care duc la câstigarea bunurilor vesnice. El devine un act de cult prin jertfa, prin renuntare, prin efortul de a birui lacomia si mândria, prin renuntarea la tot ce este de prisos si impovarator, prin stavilirea poftelor trupesti, prin aducerea aminte de valoarea sufletului. Dumnezeu a dat lui Adam porunca si a zis: „Din toti pomii din Rai poti sa manânci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci in ziua in care vei mânca din el, vei muri negresit“ (Facerea 2, 16-17). Un sfat, o porunca, un indemn, o recomandare, dar in acelasi timp un avertisment. Respectarea inseamna progres in bine, sanatate trupeasca si sufleteasca, viata indelungata si multumire aici, dar si rasplata si fericire vesnica. Decizia ne apartine, „pentru ca plata pacatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viata vesnica…“ (Romani 6, 23).
La evrei, termenii care definesc notiunea de post sunt „sum“ si „som“, care inseamna a face sufletul sa sufere, a smeri sufletul, adica a asculta de Dumnezeu si a fugi de pacat, a se departa de rau: „Sa va smeriti sufletele voastre prin post“ (Levitic 16, 31). Au postit Moise, Noe, Ilie, Estera, Iudita, Iov si cei trei tineri din Babilon. Au postit Ioan Botezatorul si Mântuitorul Hristos inaintea inceperii misiunii propovaduitoare.
Isaia, marele profet, numit si evanghelistul Vechiului Testament, avea sa rosteasca cuvinte inspirate de la Duhul Sfânt, zicând:
„Nu stiti voi postul care Imi place? – zice Domnul. Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfarâmati jugul lor. Imparte pâinea ta cu cel flamând, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi…“ (Isaia 58, 6-9).
Prorocul critica intr-un fel formalismul pe care il practicau contemporanii sai, modul gresit in care se manifestau in relatia cu Dumnezeu, de altfel subiectivismul care ne pândeste pe fiecare dintre noi.
Postul i-a facut puternici pe profeti, a deschis mintile inteleptilor, a fost dintotdeauna insotitor apropiat al sobrietatii si castitatii si lucrator neobosit al tuturor celor bune, aducând in viata fiecaruia stapânirea de sine si rabdarea, fiind mijloc de cunoastere a adevarurilor divine cele mântuitoare si in acelasi timp o hrana netrecatoare a sufletului.
Discursul, gândirea, morala, chiar si faptele timpului nostru ar fi fost neindoielnic altele, altfel, fara credinta lui Avraam, postul si rugaciunea lui Moise, cuvântul despre post al lui Isaia, invataturile lui Ieremia si Iezechiel sau extraordinara fascinatie exercitata de regatele lui David si Solomon asupra generatiilor urmatoare privind modul de cinstire a lui Dumnezeu prin rugaciune si prin post.
„Nu postiti in judecati si in certuri!“
Scara desavârsirii nu poate fi urcata altfel decât prin omorârea patimilor spre a deveni sfinti. Cel care urca pe scara virtutilor si se osteneste spre desavârsire, acela mai cu deosebire este incoltit de ispitele diavolesti si asupra lui lucreaza mai cu inversunare diavolul cu toate armele sale. Cei cu mai multa experienta au formulat si un verdict: „cel care nu lucreaza ii da diavolul de lucru“, sau in acelasi context, pe cel care sta degeaba, diavolul nu-l deranjeaza, ca si asa face voia lui lenevind, dar pe cel ce se nevoieste nu-l sufera in invidia sa sa-l vada cum se apropie de Dumnezeu si de fericire. Mai ales de fericirea din care el a cazut.
Postul este renuntare, jertfa, exercitiu duhovnicesc.
Ca si in cazul rugaciunii, foloasele postului sunt deosebite. Postul este trebuitor sanatatii noastre, el este cerut chiar de buna noastra vietuire trupeasca si sufleteasca. El reprezinta pentru crestin o indatorire ceruta de Dumnezeu si Biserica.
Rugator catre Dumnezeu este postul, vrednic de cinste, de credinta, de nadejde, de dragoste, dobândind bucuriile pentru care aducem rugaciune lui Dumnezeu.
Postul este in acelasi timp un act de cinstire a lui Dumnezeu, caci renuntarea voluntara pe un anumit timp de la anumite mâncaruri si bauturi si de la anumite placeri firesti se face din iubire fata de Dumnezeu si in scopul desavârsirii noastre morale.
Asadar, daca postul este un act de cinstire a lui Dumnezeu, el nu trebuie redus numai la partea lui materiala, ci trebuie sa aiba si un evident caracter spiritual, adica sa angajeze si comportarea morala a celui ce-l tine.
„Postul – zice cu alt prilej Sfântul Vasile cel Mare – tovaras credincios al trupului, arma pentru luptatori, loc de exercitii pentru atletii credintei. Postul indeparteaza ispitele, postul indeamna spre evlavie. Postul este tovaras al infrânarii, creator al castitatii.“
Crestinul adevarat nu se cuvine sa priveasca lumea si bunurile pamântului ca o prada, ci sa o conceapa ca pe un dar al lui Dumnezeu si o scara catre El. Menirea noastra nu este sa devoram bunatatile pamântului, ci sa le transformam duhovniceste, pentru ca nu traim ca sa mâncam, ci mâncam ca sa traim.
Asadar, postul este de origine si instituire divina, de vreme ce are drept scop al existentei desavârsirea spre ajungerea la asemanarea cu Dumnezeu. Scopul postului nu poate fi un prilej de tristete, ci unul de bucurie, bucuria intâlnirii cu Dumnezeu, el ajutându-l pe om sa-si desavârseasca puterile trupesti si sufletesti si sa biruie incercarile diavolului de a pune stapânire pe el.
Cu privire la post, Sfântul Ioan Gura de Aur ne indeamna astfel: „Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mâinile voastre sa posteasca, ramânând curate de rapire si lacomie, picioarele nealergând la privelisti urâte si in calea pacatosilor, ochii neprivind cu ispite la frumuseti straine… gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri rusinoase…“
Despre postul cel adevarat Sfântul Vasile cel Mare spune urmatoarele: „Fereste-te sa nu pretuiesti folosul lui numai prin abtinerea de la hrana. Caci adevaratul post este sa fii strain de pacate. De aceea dezleaga orice legatura a nedreptatii, iarta aproapelui supararile pe care ti le-a facut, iarta-i datoriile. Nu postiti in judecati si in certuri, zice Domnul. Tu nu manânci carne, dar manânci pe fratele tau; tu te abtii de la vin, dar nu te abtii de la nedreptati. Astepti seara ca sa-ti iei cina, dar ziua intreaga o petreci in judecati…“
Asadar postul este cu adevarat o arma de lupta impotriva propriilor slabiciuni si impotriva diavolului, o armura spirituala cu care sa ne inarmam, un mijlocitor vrednic de credinta, un act care alaturi de rugaciune duce la savârsirea de fapte mari, demne de numele de crestin, cu ajutorul harului divin.
Rugaciunea si postul sunt arme puternice prin care biruim pe satana si introducem in sufletul nostru puterea dumnezeiasca, prin care implinim cele mai mari fapte ale credintei.
Rugaciunea il ajuta pe om sa comunice cu Dumnezeu si-l determina spre fapte bune, iar postul este un act al vointei libere, o jertfa, o renuntare si o jertfa, care se combina cu rugaciunea, este o iesire din influenta diavolilor, prin omorârea patimilor si rodirea virtutilor crestinesti. Postul inaripeaza mintea spre intelepciune. Puterea diavolului slabeste, ispita lui nu mai are putere la cel inarmat cu post si rugaciune, la cel preocupat de cele ceresti si dezrobit de preocuparile trupesti de patimi si slabiciuni. Amin!

Pr. prof. dr. Alexandru Isvoranu
Sursa: ziarullumina.ro

Leave a Reply