parintele Nicodim Mandita

Protosinghelul Nicodim Mandita a fost un iscusit aparator al Ortodoxiei si un calugar misionar fara egal in monahismul nostru contemporan. Acest preacuvios parinte s-a nascut in satul Bunesti, judetul Arges, din parinti credinciosi. Intre anii 1916-1918 a luat parte la primul razboi mondial, iar in anul 1920 a intrat in nevointa monahala la Schitul Magura-Bacau. In vara aceluiasi an s-a invrednicit de darul preotiei. Intre anii 1921-1923 a fost preot misionar in satul Schitul Frumoasa-Bacau. Apoi inca doi ani a fost duhovnic la Manastirea de maici Giurgeni-Roman. Intre anii 1925-1935 a slujit ca preot misionar in Transilvania. Intre anii 1935-1945 a fost duhovnic la Manastirea Agapia, apoi inca 17 ani, duhovnic la Manastirea Varatec. Ultimii ani, 1962-1975, i-a petrecut la Agapia in liniste si rugaciune, savarsindu-se cu pace in varsta de 86 de ani.

Fapte si cuvinte de invatatura

Spun fiii sai duhovnicesti ca parintele Nicodim era plin de dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni si foarte ravnitor la savarsirea celor sfinte. Iubea pana la jertfa Biserica si dreapta credinta apostolica si cunostea bine Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti. Pentru aceea era permanent cautat de credinciosi si de temut celor rau-credinciosi. Ca oricine asculta cuvintele lui se lumina la suflet si se intorcea cu bucurie la Hristos.

Zece ani parintele Nicodim a fost preot misionar in Transilvania. Spun parintii care l-au cunoscut ca s-a dovedit un mare aparator al Ortodoxiei si unitatii romanesti. Cel mai mult ostenea pentru intoarcerea celor rataciti in sanul Bisericii noastre. In putina vreme a realizat o unitate religioasa deplina, inlaturand cu pricepere dezbinarile confesionale, imoralitatea si intarind dreapta credinta.

Se mai spunea despre parintele Nicodim ca in parohia lui nu puteau locui sectantii si carciumarii. Sectantii fanatici plecau in alte sate, pentru ca nu puteau face nici un prozelit, iar carciumarii plecau pentru ca nu venea nimeni sa le cumpere bauturile. Ei erau singurii oameni care nu-l iubeau pe acest slujitor al lui Hristos.

Parintele Nicodim considera spovedania cel dintai si cel mai necesar mijloc de cunoastere, de formare duhovniceasca si de indreptare a crestinului. De aici incepea urcusul duhovnicesc.

Odata a spus unuia din ucenici:

– Frate, eu nu-ti pot da post si metanii multe. Ca si ursul si sarpele postesc. Dar ursul tot urs ramane si sarpele tot sarpe. Cand musca, amandoi omoara! Asa si omul, posteste uneori mult, dar in inima este plin de rautate, iar cand dezleaga la mancare, bautura, cade in pacatul lacomiei. Deci, posteste si te roaga dupa putere, dar mai intai citeste Sfanta Scriptura si pe Sfintii Parinti. Atunci singur te vei invata ce trebuie sa faci, cum sa te rogi si sa postesti, de ce sa te feresti si cum sa te mantuiesti.

Alteori spunea la spovedanie:

– Fratilor, am socotit sa va dau ascultare si canon citirea cuvantului lui Dumnezeu. Ca de va veti lumina mintea cu cuvantul lui Dumnezeu, atunci veti fi capabili sa duceti o viata plina de fapte bune si folositoare. De va dau sa postiti mai mult si sa faceti metanii, nu va cunosc puterea. De va dau sa faceti milostenie, nu va cunosc starea materiala. Si daca nu va miluiti mai intai sufletul vostru, ci il lasati flamand, ce folos mai are milostenia?

Zicea parintele Nicodim: – Patru sunt felurile de vietuire in lume:

  1. Vietuire diavoleasca, a celor ce se ridica impotriva lui Dumnezeu, a Bisericii si a oamenilor. Adica a celor ce hulesc impotriva Duhului Sfant si fac rau binefacatorilor lor.
  2. Vietuire dobitoceasca, a celor ce se razbuna pe semenii lor, care rasplatesc rau pentru rau, care nu iarta si rabda nedreptatea, precum si a celor ce traiesc in betii si desfranari.
  3. Vietuire omeneasca, a celor ce rasplatesc cu bine pentru bine si iubesc pe cei ce ii iubesc; a celor ce cad si iarasi se ridica din pacate.
  4. Vietuire duhovniceasca, a celor ce se ostenesc a face bine vrajmasilor lor. Adica a celor ce iarta, miluiesc si vorbesc de bine pe cei ce ii urasc, precum si a celor ce pururea cugeta la legea Domnului.

Zicea iarasi parintele Nicodim: – Sunt patru feluri de impartasiri:

  1. prin savarsirea a toata fapta buna, dupa cuvantul Domnului, Care zice: Cine face poruncile Mele acela Ma iubeste pe Mine (Ioan 14,21);
  2. prin ascultarea cu atentie a cuvantului lui Dumnezeu, adica prin citirea sfintelor carti, prin slujbe si cantari duhovnicesti, dupa cuvantul care zice: Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4,4);
  3. prin sfanta rugaciune facuta cu smerenie si luare-aminte, si
  4. prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos; aceasta este impartasirea cea mai inalta, fara de care nimeni nu se poate mantui.

Iar pentru sfanta rugaciune invata:

– Fratilor, sa ne rugam neincetat cu luare-aminte si cu atentie. Sa nu lasam mintea sa hoinareasca in timpul rugaciunii. Ca la ce te gandesti, la aceea te si inchini si rugaciunea se preface in pacat, ca te inchini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci, sa cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca sa ne putem ruga cum trebuie. Iar daca gandurile noastre fug, sa le intoarcem inapoi, precum isi intoarce ciobanul oile ce fug din turma.

Parintele Nicodim punea mare accent pe raspandirea cartilor bune, ortodoxe, in randul credinciosilor. Uneori zicea catre fiii sai duhovnicesti: Daca faci praznic mare, incat sa hranesti tot satul; daca imbraci pe cei saraci cu haine noi, daca faci chiar si biserici din temelie, nu se supara atat de mult vrajmasul, ca atunci cand dai o carte buna de citit, o carte crestineasca in care sa poata vedea, ca intr-o oglinda, starea lui sufleteasca de decadere morala si de pacatosenie.

 

 

Leave a Reply