pr. pruteanu1. Parinte Petru, mi-am propus sa vorbim astazi despre iertare. O tema care este simpla doar la prima vedere, pentru ca daca ne adâncim putin, descoperim lucruri surprinzatoare. Mântuitorul Hristos dupa ce i-a invatat pe ucenici Rugaciunea Domneasca si arhicunoscutele cuvinte: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” adauga: „Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Sfânta Evanghelie dupa Matei, 6, 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atât de important, incât Dumnezeu ne atentioneaza, ca, daca nu iertam oamenilor greselile lor, nu putem astepta mila si iertare de la Dumnezeu?

Omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu si persoana fiecaruia din noi se implineste doar in masura in care suntem in comuniune cu El si cu cei creati dupa chipul Lui. Omul poate avea o relatie personala cu Dumnezeu, dar nu una individuala, neglijându-i pe ceilalti oameni, pe care Dumnezeu ii iubeste la fel de mult, si pentru care Mântuitorul de asemenea si-a varsat Sângele Sau, chemându-ne pe toti deopotriva la El. Mai mult decât atât, Hristos il considera pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Sau (Matei 25:40,45) si, de multe ori, apare in fata noastra sub chipul unui sarac, cersetor, bolnav sau poate invatator, medic si, de ce nu, chiar politist sau judecator, iar noi suntem chemati sa-L vedem pe El in fiecare din acestia. Iata de ce, respectând logica si firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai intâi noi sa iertam pe acestia, care au slabiciuni asemenea noua, si abia apoi sa cerem iertare de la El (cf. Matei 5:23-24). Aceasta si pentru a intelege ca greselile pe care le facem noi inaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decât cele pe care le face aproapele cu noi si, respectiv, daca Dumnezeu este in stare sa ne ierte noua mult, de ce noi nu suntem in stare sa iertam putin aproapelui (cf. Matei 18:21-35), mai ales ca, cel putin o mica parte din greseala pe care i-o imputam aproapelui s-ar putea sa fie provocata (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva ca mândria si aroganta din noi nu ne permit sa observam si sa ne asumam partea de vina… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu sa ne ierte deplin si neconditionat, iar noi nu suntem in stare sa iertam pâna la capat si inca mai punem si conditii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheama la logica… 

Cred ca este important sa mai amintesc in acest context si cuvintele Sf. Ioan Teologul care spune: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4:20-21).

2. Poate oare Dumnezeu sa ierte pacatele unui om care nu iarta din toata inima pe cineva care i-a gresit, sau care „iarta dar nu uita” si la prima ocazie potrivita sau la primul pahar de vin isi varsa nemultumirea pe aproapele sau si-i „scoate ochii” pentru toate greselile „iertate”?

In raspunsul precedent am facut trimitere la pilda de la Matei, cap. 18, in care Mântuitorul povesteste cum un stapân a iertat unei slugi datoria de 10.000 de talanti, iar sluga n-a putut ierta altei slugi datoria de 100 de dinari. Si pilda se incheie cu urmatoarele cuvinte ale stapânului: „Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si mâniindu-se stapânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, pâna ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre” (Matei 18:32-35). Din aceste cuvinte observam ca Dumnezeu ne cere sa fim intre noi ca fratii si sa iertam „din inima”, nu doar cu buzele sau numai pâna la un timp, caci aceasta nu mai este iertare, ci un fel de „amânare a razbunarii”. Ce ar fi daca si Dumnezeu ne-a ierta numai pentru un timp, apoi sa-si reaminteasca de toate pacatele noastre? Deci haideti sa nu fim „slugi viclene”, ci sa iertam pâna la capat si sa reincepem relatia cu fratele nostru, de parca nici nu s-ar fi intâmplat nimic. Daca asa am vrea sa faca cu noi Dumnezeu si chiar sefii nostri, tot asa trebuie si noi sa facem cu altii.

3. Cu totii suntem foarte miscati de nobletea Mântuitorului care se ruga pe cruce pentru cei care l-au rastignit, dar de multe ori, in viata cotidiana suntem neputinciosi in a ierta oamenilor chiar si micile ofense sau nedreptati care ni se fac, ca sa nu mai pomenim de cele mari. Cum sa invatam a ierta in lucrurile mici, dar, mai ales in cele mari? Cunoastem cu totii destule cazuri când frate cu frate nu vorbeste ani la rând din cauza unor certuri banale la impartirea averii parintilor, când copiii isi neglijeaza parintii, considerând ca au fost nedreptatiti sau pentru ca n-au fost iubiti la fel de mult ca alti frati de-ai lor, când sotii divorteaza nemaiavând putere sa se ierte, sa se suporte, sa se ajute unul pe altul.

Sunt oameni care chiar incearca sa ierte pâna la capat, dar fiind stapâniti si de alte patimi, in special de mândrie si invidie, in ei reinvie mânia si chiar prostia. Nu de putine ori, omul n-are nevoie de acel pamânt, ca oricum nu are de gând sa-l lucreze si nici de acea casa batrâneasca care niciodata nu i-a placut, dar fiind indracit(!) spune: „dar de ce sa-i revina altuia si nu mie?” sau „decât sa aiba doar el, mai bine sa se piarda, ca sa nu am nici eu, nici el”. Oamenii care traiesc dupa aceasta logica diabolica, nu au nici o legatura cu Dumnezeu si cu Biserica.

Mai exista si alt aspect, când celalalt refuza sa se indrepte si profita de bunatatea celui mai credincios sau mai slab. Dar si in primul caz, si in al doilea, Hristos ne este model de iertare si bunatate.

Numai citind si implinind Evanghelia ne putem schimba constiinta si comportamentul. La noi insa credinta se limiteaza numai la pomeni si obiceiuri, iar la capitolul implinirea Evangheliei suntem mai rai decât pagânii… E si vina preotilor, in mare parte, ca nu atrag atentia la aceste aspecte fundamentale pentru buna convietuire si pentru dobândirea mântuirii. Daca n-ai stiut sa ierti, nici o pomana nu te poate salva!

4. Cum poate un credincios sa-si dea seama ca Dumnezeu l-a iertat pentru pacatele facute, mai ales când e vorba de pacate mai grele precum omorul, avortul, violul, „afaceri” bazate pe prostitutie sau droguri, uciderea unui parinte?

Pentru a primi iertare de la Dumnezeu in primul rând trebuie sa te opresti de la pacat, apoi sa ceri iertare, având hotarârea de a nu mai gresi. Iertarea nu se da daca nu se cere, dar intrucât, prin pacat, omul se indeparteaza mult de Dumnezeu, omul trebuie sa fie convins ca a strigat suficient de tare si de mult ca Dumnezeu sa-l auda. Ca sa nu fim prea usuratici cu pocainta, uneori Dumnezeu se face ca nu ne aude si, in acest caz, chiar trebuie sa strigam cu lacrimi si cu suspine…

Atunci când omul primeste iertare, el simte o pace in suflet si o bucurie ca l-a aflat iarasi pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul este gata sa suporte orice consecinta pentru pacatul sau, numai sa nu-L piarda pe Dumnezeu si mântuirea care vine de la El. Daca omul a ajuns sa traiasca aceasta stare, inseamna ca poate nadajdui cu smerenie in iertarea lui, crezând ca o va si primi.

De multe ori insa, oamenii cersesc o falsa iertare. Pe ei nici macar nu-i intereseaza daca Dumnezeu i-a iertat sau nu, pentru ca nu cred in Judecata si Viata de apoi, ci ar vrea sa fie convinsi doar ca nu vor fi pedepsiti aici pe pamânt. Aceasta abordare deja nu mai are nimic comun cu crestinismul.

5. De ce Dumnezeu ar ierta o persoana care injura in fiecare zi de Dumnezeu, de cruce, de Hristos, de Pasti chinuind si otravind cu rautatea sudalmelor lui pe cei din jur, straini sau apropiati?

Cum am mai spus, iertarea se da numai daca este ceruta, iar pacatul nu se mai repeta. Daca sa intrunesc aceste conditii, Dumnezeu este in stare sa ierte totul, chiar si cele mai grave pacate. Dar daca omul nu-si cere iertare si nu are hotarârea de a nu mai gresi, iertarea lui Dumnezeu nu-i va forta dorinta lui de a fi porc.

6. Iisus a spus: „Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. In unele surse ortodoxe am intâlnit ca traditia crestina, pornind de la cele trei mari virtuti de capatâi – credinta, nadejdea si dragostea, care sunt lucrari ale Duhului Sfânt -, a socotit ca pacatele impotriva Duhului Sfânt sunt mai ales acelea care se indreapta impotriva acestor virtuti. Oare necredinta, erezia, vrajitoria, inchinarea la idoli sau lepadarea dreptei credinte ca si pacate impotriva credintei pot fi considerate pacate impotriva Duhului Sfânt? Sau deznadejdea si sinuciderea, ca pacate impotriva nadejdii, pot fi socotite pacate impotriva Duhului Sfânt? Si in acelasi sens, oare ura, invidia si pizmuirea aproapelui, tinerea de minte a raului, minciuna, clevetirea si prigonirea pe nedrept ca si pacate impotriva dragostei pot fi considerate drept pacate impotriva Duhului Sfânt?

Conform textului de la Galateni 5:22-23, toate virtutile sunt „roade ale Duhului Sfânt” si, prin extensie, orice pacat este o alungare a harului dumnezeiesc din noi. Personal insa consider ca textul de la Matei 12:31-32 nu se refera la „roadele Duhului”, ci la hulirea Persoanei Sfântului Duh si, in consecinta, a intregii Treimi. Sfintii Parinti interpreteaza aceasta hula ca o respingere a lui Dumnezeu din viata omului. Si sunt multi care stiu si simt ca Dumnezeu exista, dar vor sa traiasca ca si cum El nu ar exista si nu le-ar cere nimic. Aceasta este o forma de ateism chiar mai periculoasa decât ateismul pretins „stiintific”. Deci, omul care L-a exclus pe Dumnezeu din viata sa nu poate fi iertat pe simplul motiv ca nici nu-si doreste acest lucru. Dar daca isi va reveni in sine si va dori sa fie iertat, Dumnezeu negresit i-o va da.

7. Urmatoarea intrebare tine de puterea de iertare a pacatelor si, de cele mai multe ori este o pricina de poticnire pentru unii crestinii ortodocsi, dar si, mai ales, pentru credinciosii neortodocsi. Sfânta Evanghelie dupa Ioan relateaza ca dupa inviere, Iisus Hristos s-a aratat apostolilor, „a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfânt; Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute”. Pentru multi credinciosi din vremurile noastre aceasta taina a iertarii pacatelor prin intermediul preotilor este greu de inteles si este, totodata si o mare sminteala. Asta pentru ca pare total deplasat sa marturisesti unui om, fie el si in haine preotesti, lucruri foarte intime despre propriile pacate. Pentru omul contemporan pentru care Dumnezeu este, de cele mai multe ori, o forta impersonala pare de neconceput sa spui pacatele unei persoane, mai ales, ca televiziunile noastre „au grija” sa ne informeze regulat despre preoti care se bat in biserici, preoti betivi, curvari, homosexuali sau preoti pentru care preotia este o afacere. Sfintia voastra, daca ati fi mirean, ati accepta sa va spovediti unui astfel de preot?

Un astfel de individ nici nu este preot, chiar daca formal poate inca nu este caterisit. Dar nu inseamna ca daca exista doctori care uita foarfecele in oameni sau ii omoara pe masa de operatie, spitalele trebuie inchise, iar oamenii sa incerce sa supravietuiasca fara operatii. Transferarea pacatelor unui preot asupra tuturor e cea mai mare greseala, iar apelarea la primul preot care ne-a iesit in cale este semnul unei ignorante si nepasari duhovnicesti. Daca pentru a scoate un dinte cautam un stomatolog bun, care trebuie nu doar sa inlature ce este rau, dar si sa nu te infecteze cu vreo hepatita, cu atât mai mult trebuie sa cautam preoti si duhovnici buni care sa ne pregateasca inainte de cununie si botez, si sa ne fie indrumatori duhovnicesti pentru viata noastra si a familiei. Altfel esuam.

Revenind la prima parte a intrebarii, cea legata de puterea iertarii pacatelor, trebuie sa facem unele precizari de ordin practic. In primul rând, preotul nu trebuie sa asculte marturisirea, daca aceasta incepe cu cuvintele: „parinte, am gresit…”, caci aceasta deja nu este marturisire, ci o sedinta la psiholog. Marturisirea trebuie sa inceapa cu cuvintele „Doamne, am gresit…”, ca sa fie clar de la bun inceput cui este ea adresata si care este rolul fiecarui „actor”. Deci Doctorul si Marele Duhovnic este Insusi Dumnezeu, iar preotul nu este decât asistentul Lui care, in cuvinte omenesti si printr-o prezenta vizibila, iti vorbeste si te binecuvânteaza. Si e clar ca nu oricine poate indeplini rolul de „asistent al lui Dumnezeu”, ci numai cei consacrati in aceasta slujire speciala. Mai mult decât atât, acest „asistent” are acelasi trup ca si tine si traieste in acelasi context istoric ca si tine, deci cu siguranta va sti sa te ghideze corect catre Marele Doctor, daca si tu vei dori acest lucru.  

Deci, daca oamenii vor avea constiinta ca vin sa se marturiseasca Domnului, iar prezenta preotului le este numai spre ajutor, orice complex sau prejudecata vor fi usor depasite. Chiar este de folos sa tragem si un pic de rusine in fata preotului, ca sa nu tragem rusinea la Judecata de Apoi. Uneori, datorita acestei rusini, oamenii se opresc de la pacate. Pe de alta parte, pacientul care vine la medic este nevoit sa se dezbrace inaintea acestuia si, pentru a birui boala, este nevoit sa biruie mai intâi rusinea. Tot asa este si cu spovedania. Nu trebuie sa credem ca preotul, daca va sti pacatele noastre, ne va respecta mai putin sau isi va schimba parerea despre noi. Din contra, se va ruga mai mult pentru noi. Si orice preot cât de cât experimentat, nu mai are nici o urma de curiozitate privind pacatele tale, caci aude prea multe… Tie insa iti este de folos sa le marturisesti si sa primesti canonul potrivit, ca sa te vindeci de boala pe care Dumnezeu oricum o stie, dar vrea ca tu insuti sa ceri vindecare si sa recunosti ca ti-ai cauzat rana, dar de acum inainte vei fi mai prudent.

Sursa: teologie.net

 

Comments are closed.