„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Vorbind despre patimi, Sfintii Parinti ca: Efrem Sirul, Ioan Scararul, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si multi altii, arata ca numarul lor este foarte mare; ca in fruntea lor sta iubirea de sine; ca nestiinta, uitarea si nepasarea sunt proptelele tuturor patimilor; ca din acestea curg cele sapte patimi capitale din care se rasfira apele mocirloase si otravite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, sa ne intrebam de ce din aceasta mare multime, Sfantul Efrem a ales numai patru patimi si de ce anume pe acestea, mai ales ca ele nu se afla printre cele mai vatamatoare. Raspunsul la aceasta nedumerire il vom avea dupa ce ne vom opri in scurt la fiecare din cele patru duhuri ale rautatii.
Duhul trandaviei. Facut dupa chipul lui Dumnezeu si menit sa ajunga asemenea lui Dumnezeu, omul este randuit pentru lucrare de la inceput, cand a fost pus in Eden, ca „sa-l lucreze si sa-l pazeasca” (Facere 2,15). Dupa izgonirea din rai, lucrarea omului este indreptata, indeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vietii: hrana, imbracaminte, locuinta. Fara de acestea nu poate trai; de nevoie trebuie sa lucreze ca nu poate trai in lenevire. Deci, nu de aceasta trandavie se roaga Sfantul Efrem sa fie izbavit, ci de trandavia mult mai vatamatoare a nelucrarii poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind conditia cresterii omului celui nou nascut din Sfantul Botez, al dobandirii asemanarii cu Dumnezeu.
Prin pilda talantilor, Mantuitorul ne invata ca puterile Sfantului Duh, care salasluiesc in om sunt foarte mari (un talant cantareste peste 40 de kg) si pot duce pe om la cea mai inalta desavarsire; si daca nu toti ajung la aceeasi masura sau nu ajung deloc, se datoreaza trandaviei omului. Aceasta este direct potrivnica dezvoltarii omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale cresteri, inchircirea in nedesavarsire. Lumea intotdeauna a osandit pe lenes. Solomon il trimite sa ia pilda de la harnica furnica (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceste ca „cine nu munceste, nici sa nu manance” (2 Tes. 3, 10). De aceea, si Sfantul Efrem pune trandavia in fruntea celor patru duhuri patimase, ca una care este piedica a toata fapta buna si potrivnica celei mai inalte chemari a omului.                                                                         Duhul grijii de multe, spun Sfintii Parinti, este insemnul impatimirii de cele materiale, cleiul care ne tine lipiti de cele pamantesti. El este strans legat si urmeaza duhului trandaviei. Intr-adevar, negrijindu-se de lucrarea duhovniceasca, omul isi cauta o mincinoasa implinire, raspandindu-se in cele din afara, in grija de multe, in grija de cele viitoare, cum sa-si agoniseasca cele placute si cum sa scape de cele dureroase – cautarea placerii si fuga de durere fiind, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, grija permanenta a omului impatimit. Pe bogatul din Evanghelie, caruia ii rodise tarina si se grijea cum sa-si asigure roadele pentru multi ani, Mantuitorul il numeste „nebun” (Luca. 12,20). „Luati aminte, ne indeamna Domnul, sa nu se ingreuieze inimile voastre cu… grijile lumii” (Luca 21, 54).
Raspandindu-ne in cele din afara, grija de multe este potrivnica vietii duhovnicesti si ne indeparteaza de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desavarsita si omul nu se poate intalni cu El decat daca isi reface unitatea sa sufleteasca, prin intoarcerea in sine, adica prin pocainta si prin intrarea in camara cea mai dinauntru, adica prin rugaciune; caci imparatia cerurilor este inauntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotriva, raspandirea in grija de multe ne intalneste cu diavolul, care este faramitare, multime, „legiune”.
Parintii duhovnicesti necontenit ne indeamna sa ne agonisim „fara-de-grija-de-toate”, singura grija indreptatita sa ne stapaneasca fiind grija de raspunsul la infricosata judecata, grija de mantuire. Daca trandavia face nelucrator harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrari, punandu-l pe calea potrivnica mantuirii.
Duhul iubirii de sine, al iubirii de stapanire, este altceva decat stapanirea cea randuita de Dumnezeu, fata de care tot omul trebuie sa se supuna (Rom. 13, 1). Este un duh al rautatii, o intelegere stramba a purtarii omului fata de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealta si mijloc de profit personal. Mantuitorul Iisus Hristos arata ca acest duh este al paganilor si cu totul strain de duhul Evangheliei, invatand astfel pe ucenicii sai: „Cine dintre voi vrea sa fie mare, sa fie slujitorul vostru; si cine dintre voi vrea sa fie intai, sa va fie sluga. Precum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi” (Matei 20, 25). Ceea ce a si aratat cu fapta, spaland picioarele ucenicilor si dandu-si viata pentru mantuirea noastra. De unde intelegem ca adevarata stapanire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, pana la daruirea vietii pentru mantuirea lui.
Omul are o mare valoare, este „chipul lui Dumnezeu” si valoreaza cat insusi „chipul” pe care il poarta; este rascumparat cu scump sangele Mantuitorului Hristos si valoreaza cat pretul acestui sange. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru ca este slujirea lui Dumnezeu insusi. „Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei mai mici, Mie Mi-ati facut”, va zice Domnul la infricosata judecata (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o porunca evanghelica, fapta de mare cinste, desavarsita cale de mantuire. Duhul de stapanire, care injoseste pe om si-l coboara in randul lucrurilor, ne lipseste dintr-o data de toate aceste trei. El este strans legat de duhul grijii de multe. Intr-adevar, cand toata grija omului este indreptata spre cele materiale, este firesc ca si omul sa fie transformat in unealta sau bun material, care nu valoreaza mai mult decat profitul pe care-l aduce.
Grairea in desert, zice Sfantul Ioan Scararul, este scaunul slavei desarte, semn al nepriceperii, urmarea imbuibarii si necuratiei, pierderea umilintei si intunecarea rugaciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvantului, si prefacerea lui in prilej de pacatuire si pierzare. Cuvantul omenesc are o mare si tainica putere, aduce cu el ceva din fiinta celui pe care il rosteste. Daca cuvantul lui Dumnezeu este Dumnezeu insusi, si cuvantul omului este omul insusi. „Daca vrei sa stii ce este in inima omului, zic Sfintii Parinti, ia aminte la cele ce spun buzele lui”.
Vorbaria si palavrageala arata un launtru stricat, care duce la stricarea altora; lipseste cuvantul de tainica lui putere, il face cuvant fara de pret De aceea Mantuitorul ne spune ca: „pentru tot cuvantul desert pe care il vor grai oamenii, vor da seama in ziua judecatii” (Matei 12, 36). Sfintii Parinti, temandu-se de marea raspundere a cuvantului, au iubit si laudat tacerea mai mult decat vorbirea. „Pentru ca am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am cait; iar pentru ca am tacut, niciodata”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatra in gura pentru a deprinde tacerea, iar Sfantul Isaac Sirul zice ca „tacerea este graiul veacului viitor”. Chiar si vorbirea despre cele duhovnicesti este pagubitoare, cand este prea multa. Spune si intelepciunea poporului: „vorba este de argint, iar tacerea de aur”.
Daca luam acum aminte la cele patru duhuri ale rautatii, observam doua lucruri de mare insemnatate. In primul rand, vedem ca ele se leaga unele de altele, formeaza un fel de povarnis pe care aluneca omul stapanit de ele. Din trandavie si din negrija de mantuire, omul da in mincinoasa lucrare a raspandirii in grija de multe; din aceasta, da in duhul de stapanire, nesocotind pe aproapele, si coborand in iadul lucrurilor; iar de aici ajunge si la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvantului, in grairea in desert.
Dar legatura dintre cele patru duhuri rele este si mai organica, precum vom vedea indata.
Sfintii Parinti ne arata ca o conditie de baza pentru sporirea duhovniceasca este sa ne pazim constiinta neprihanita din patru parti. Fata de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la implinirea poruncilor Lui; fata de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; fata de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, si fata de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adica numai pentru trebuinta si cu infranare.
Or, daca luam bine seama, cele patru patimi ne vatama constiinta din toate aceste patru parti. Trandavia ne vatama constiinta fata de Dumnezeu, ca una care se impotriveste lucrarii harului din noi; grija de multe vatama constiinta fata de lucruri, pe care le intrebuintam spre pierzarea si nu spre mantuirea noastra; iubirea de stapanire, care nesocoteste pe om vatama constiinta fata de aproapele, iar grairea in desert vatama constiinta fata de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvantului. Astfel, cele patru patimi arata o stare de imbolnavire generala a sufletului, o strambare a purtarii omului fata de tot ceea ce-l inconjoara; fata de Dumnezeu, fata de lucruri si fata de sine.
Omul nepasator de mantuire, raspandit in grija de multe, asupritor de aproapele si slobod la limba, este chipul acestei imbolnaviri sufletesti, chipul omului robit de pacat. Desi mantuirea este un lucru personal al fiecaruia, totusi omul nu si-o lucreaza de unul singur, ci in stransa legatura cu Dumnezeu si restul fapturii: aproapele si lucrurile. Mantuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtarii sale fata de ceilalti. Cele patru duhuri rele, stramband purtarea omului fata de lumea din afara de el, ii taie orice putinta de mantuire. Nu-i greu de inteles pentru ce Sfantul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Comments are closed.