parintele petroniu tanase

„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.
Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!

Partea a treia a rugaciunii Sfantului Efrem: „Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu…”, este o recapitulare intr-o forma mai concisa a celor cerute in partea a doua.
Intr-adevar, vederea pacatelor proprii este un semn al smereniei; caci cel smerit nu se ingrijeste decat de pacatele sale, si cine se ingrijeste de mantuire are destul de lucru pe ogorul sufletului sau. „E o nebunie, zic Parintii, sa-si lase cineva mortul sau si sa mearga sa-l planga pe al altuia”. Tot asa, neosandirea aproapelui este un semn al dragostei, care „indelung rabda si este binevoitoare, nu se poarta cu necuviinta si nu gandeste raul” (1 Cor. 13). Pentru ca niciodata nu putem cunoaste adevaratele pricini ale greselilor altuia: slabiciunea trupeasca, razboiul diavolului, ingaduinta lui Dumnezeu, si nici nu stim pocainta celui ce greseste. Sfintii Parinti ne indeamna sa ne ferim de osandirea altuia si sa lasam toata judecata in seama lui Dumnezeu, Care cunoaste cele ascunse.
Cele doua mari virtuti se intregesc si se implinesc reciproc, de aceea Sfantul Ioan Scararul le numeste o sfintita doime. „Sfintita doime, zice el, este dragostea si smerenia; cea dintai inalta, iar cea de pe urma pe cei inaltati ii sprijineste si nu-i lasa sa cada” (Cuv. 25, 37). Spre a arata ca aceasta „sfintita doime” este nedespartita, Parintii duhovnicesti le-au unit intr-o singura denumire: „smerenia dragostei”, care este o lauda si o podoaba a vietii duhovnicesti, ca una care este plinatatea vietii desavarsite. Caci prin dragoste si smerenie, omul a ajuns la asemanarea cu Insusi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste masura si S-a smerit pentru noi pana la moarte.

Dupa rostirea rugaciunii cu cele trei metanii, cate una dupa fiecare parte, se fac 12 inchinaciuni, pana la pamant, la fiecare rugaciune zicand in taina unul din urmatoarele patru stihuri, care se repeta de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
2. Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
4. Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!

Primul stih nu este altceva decit rugaciunea vamesului, care „stand departe… isi batea pieptul zicand: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!” (Luca 18, 13) Este o rugaciune plina de cainta care a inaltat pe vamesul cel smerit mai mult decat pe fariseul cel mandru. L-a inaltat pentru ca si-a recunoscut pacatele, smerindu-se si neindraznind sa ceara de la Dumnezeu mila; iar cel ce se smereste, dupa cursantul Domnului, se va inalta (Luca 18, 14).
In stihul al doilea cunoastem rugaciunea leprosului, care „vazand pe Iisus, a cazut cu fata la pamant si   s-a rugat zicind Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti” (Luca 5,12). Pacatul nu este numai o calcare de porunca, ci si o necuratie, pentru ca diavolul, incepatorul si unealta pacatului, este numit „necuratul”, o lepra care  ar vrea sa cuprinda in intregime pe om. La cine sa alerge omul, daca nu la Doctorul si Tamaduitorul a toata neputinta: „Doamne, numai tu poti sa ma curatesti, daca voiesti, pe mine, pacatosul!” Iar Domnul raspunde: „Da, voiesc, curateste-te!” (Luca 5, 13).
Stihul al treilea ne aduce aminte de rugaciunea psalmistului: „mainile Tale m-au facut si m-au zidit… al Tau sunt eu, mantuieste-ma” (Ps. 118). „E adevarat, recunosc ca sunt pacatos, cazut, cuprins de lepra  insa nu intind mainile la Dumnezeu strain, nu uit ca sunt faptura lui Dumnezeu si alerg la Cel ce m-a zidit si Cel ce ma mantuieste: „Tu esti Dumnezeul nostru si noi suntem poporul Tau; afara de Tine pe altul nu stim”; „Al tau sunt eu, mantuieste-ma! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!”.
Stihul cel din urma merge mai departe: nu numai am pacatuit dar greselile mele sunt fara de numar. „Nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, si chiar daca ar trai omul numai un ceas, zic parintii, si tot greseste. Intreaga noastra viata este un neintrecut sir de pacate, de nesocotire a dumnezeiestilor porunci. De aceea Mantuitorul, intre cele absolut necesare, ne-a invatat si cererea de iertare: „si ne iarta noua greselile noastre”. Sa ne cerem iertare pacatelor, asa cum ne cerem painea cea de toate zilele, caci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de paine. La fel si Parintii pustiei ne invata ca la tot cuvantul sa zicem: „Iarta!” Sa cerem iertare, dar cu iertarea aproapelui si cu cainta fiului risipitor. „Am gresit Doamne, la cer si inaintea Ta; fara de numar am gresit, dar imi pare rau ca Te-am mahnit. Ma caiesc si ma rog de iertare; fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma”!
Observam ca cele patru stihuri sunt strabatute de doua simtaminte: pe de o parte apasarea constiintei pentru pacatele savarsite: sunt pacatos, intinat, am gresit fara numar; iar pe de alta, increderea in milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieste-ma, curateste-ma, iarta-ma! Sunt cele doua stari sufletesti: teama si nadejdea despre care spun Sfintii Parinti ca necontenit trebuie sa insoteasca pe om pe calea mantuirii; fara sa se lase prins de teama, sau lipsit de nadejde, ci imbinand mereu teama cu nadejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simtiri au inaltat pe vamesul, au adus pe fiul risipitor la casa parinteasca, au deschis talharului usile raiului.
Stihurile se repeta de trei ori. De trei ori, pentru ca ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatalui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, si Duhului, Care ne curateste de toate spurcaciunea. De trei ori, in semn de staruinta si de angajare hotarata cu toate cele trei puteri sufletesti: minte, pofta si iutime pe calea pocaintei.
Ele se rostesc in tacere, fiecare le zice pentru sine, fiindca si cainta si indreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucreaza tainic in inima fiecaruia. Dupa cele 12 inchinaciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteste inca o data rugaciunea fara intrerupere si se incheie cu o metanie.

Aruncand acum o privire asupra intregii randuieli de rugaciune a Sfantului Efrem, ce observam? Mai intai, ne uitam la chipul omului stricat de cele patru patimi si ne rugam lui Dumnezeu sa ne izbaveasca de ele; privim apoi icoana omului innoit prin cele patru virtuti si cerem sa ni le daruiasca si noua si sa sporim pe aceasta cale. Dupa aceea, staruim in rugaciune tacuta, smerindu-ne pentru neputintele si pacatele noastre si cu mare nadejde in puterea si ajutorul lui Dumnezeu. Si toate aceste simtiri le insotim de metanii si inchinaciuni. Ce insemneaza oare toata aceasta randuiala de rugaciune?
Metania trupeasca, plecarea cu capul pana la pamint, este semnul vazut al pocaintei: prin plecare marturisim caderea noastra in pacate, starea in care ne aflam; iar prin ridicare aratam nazuinta noastra spre izbavirea de pacate, spre innoire. Dar cuvantul „metanie” in intelesul sau de origine (metanoia) tocmai aceasta inseamna: prefacere, schimbare, innoirea mintii, lucrare de prefacere a omului de pacat, in omul cel nou, induhovnicit, care se savarseste prin pocainta.
Iata ce lucru minunat se cuprinde in aceasta practica a rugaciunii Sfantului Efrem, insotita de metanii: ceea ce spunem cu gura in rugaciune o aratam totodata si cu trupul, ne recunoastem pacatosenia in care ne aflam si cadem cu smerenie la pamant, dar ne ridicam indata, aratand dorinta noastra hotarata de grabnica indreptare.
Daca Liturghia euharistica este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocaintei este raspunsul omului la aceasta dragoste, prin daruirea sa totala in mainile lui Dumnezeu, cu incredere deplina si smerenie. Nu este aici o simpla asemanare. Existenta si realitatea liturghiei de pocainta o marturiseste si insasi traditia liturgica a Bisericii. Se stie ca dupa randuiala Bisericii Ortodoxe, pe acelasi altar nu se pot savarsi doua Liturghii intr-o zi. Or, noi vedem ca in toate zilele Sfantului Post, cand se savarseste Liturghia pocaintei, Liturghia euharistica nu se savarseste; Liturghia Darurilor mai inainte sfintite nefiind liturghie deplina, ci randuiala pentru primirea Sfintelor Taine.
Incheierea rugaciunii Sfantului Efrem, cu cererea celei mai inalte desavarsiri duhovnicesti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva – ca omul daca s-a curatit de pacat si s-a innoit prin pocainta, nu sta pe loc, ci sporeste din putere in putere, pana la masura barbatului desavarsit in Iisus Hristos. Pocainta ne deschide calea cea nesfarsita a indumnezeirii.

Leave a Reply