Parinte, am inceput cu o voce joasa, in ultima vreme ma simt cuprins de o dorinta puternica, sadita de Dumnezeu, cred, de a fi curatit. Vad patimile luptandu-se inlauntrul meu, vad cum inima mea este ca o jungla ce hraneste multe fiare, stapanita de diavol, care-si face toate poftele. Vreau sa ma eliberez de aceasta stare inspaimantatoare. As vrea sa-i daruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, as dori sa ma lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destula vreme. Asa ca vreau sa fiu curatit dar nu stiu cum. Ma auzi, Gheron? Vreau sa fiu curatit! Arata-mi cum! Sunt gata sa ascult fara cracnire orice mi-ai spune!

  Am inceput incet, dar am ajuns sa strig si sa plang. Ultimele mele cuvinte s-ar putea sa fi sunat ca tunetul in urechile pustnicului, atat de puternice au fost! A pastrat o vreme tacere. M-a privit cu multa dragoste; numai monahii au acest fel de dragoste si stiu cum sa o arate. Mi-a dat impresia ca nu trebuia sa ma tulbure aceasta grija, caci era binecuvantata.

 — Este vadit, a spus, ca atunci cand traim o astfel de stare Duhul Sfant se salasluieste si lucreaza inlauntrul nostru. Asa facem primii pasi pe calea vederii lui Dumnezeu (theoria). Daca vederea desavarsita a luminii necreate este o nemaipomenita incantare pentru suflet, pocainta si constientizarea pacatoseniei noastre este pentru el „mistuirea focului”. Pocainta si dorinta de curatire a sufletului de patimi este o clipa de har. Numai cand harul intra inlauntrul nostru putem vedea mizeria, ne putem da seama cat de departe suntem de Dumnezeu si luptam sa ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste ganduri si aceste dorinte daca harul lui Dumnezeu nu ne cerceteaza.

Era un indrumator intelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevarat plin de har. Stia, asemeni celui mai bun doctor, cum sa te linisteasca, sa-ti daruiasca pace, sa-ti dea o doctorie linistitoare, nu pentru ca sa te lase multumit in egoismul tau, ci ca sa te dezlege de el, sa te vindece.

 — Odata lamurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie sa-ti arat unele mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Sa nu crezi cumva ca am sa te impovarez cu lucruri foarte grele. Rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, strigatul neincetat spre Dumnezeu Mantuitorul nostru, ne curata sufletul. Toata mantuirea noastra se sprijina pe chemarea lui Iisus si unirea cu El. Sa-L chemam si El ne va vindeca prin venirea Lui. Sa gemem ca un om bolnav si El, ca un doctor, va veni iubitor in ajutorul nostru. Sa strigam ca cel ce a cazut intre talhari si Bunul Samarinean va veni sa ne curete ranile si sa ne calauzeasca spre han, adica spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie intreaga fiinta. Cand Dumnezeu coboara in inima noastra, El biruie diavolul si curata rautatile pe care acesta le-a facut. Biruinta asupra diavolului este, de aceea, biruinta lui Hristos in noi. Sa facem ceea ce tine de partea omeneasca, adica sa-L chemam pe Hristos, si El va face ceea ce tine de partea dumnezeiasca, va birui asupra diavolului si il va izgoni. Asadar sa nu urmarim sa facem noi insine cele dumnezeiesti si sa ne asteptam ca Dumnezeu sa le faca pe cele omenesti. Trebuie sa intelegem bine acest lucru, noi facem cele omenesti, rugaciunea lui Iisus, si Dumnezeu cele dumnezeiesti, adica mantuirea noastra. Intreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre divin si uman.

 Arhimandrit Hieroteos Vlachos – O noapte in pustia Sfantului Munte (fragment)

Comments are closed.