Vultur

„Un vultur zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui: „Trec in zbor peste departari intinse: peste vai si munti, mari si rauri, campii si paduri; vad multime de fiare si pasari; vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii”. Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vesel se plimba cocosul in mijlocul gainilor lui si s-a gandit: „inseamna ca e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, ii voi povesti cele ce cunosc”.

Si vulturul a inceput sa-i vorbeasca cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu intelegea nimic. Vazind ca nu intelege nimic, vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui, cocosul, neintelegand ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui. Asa se intampla atunci cand un om invatat vorbeste cu unul neinvatat si, inca si mai mult, atunci cand un om duhovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului. Mintea omului duhovnicesc cugeta ziua si noaptea la legea Domnului  si se inalta prin rugaciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipita de pamant sau e bantuita de ganduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfateaza de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc sta gol si imprastiat. Omul duhovnicesc zboara ca vulturul spre inaltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea intreaga, chiar daca s-ar ruga in intunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desarta, sau de bogatii, sau cauta desfatarile trupesti. Si atunci cand un om duhovnicesc se intalneste cu unul neduhovnicesc, legatura amandurora e lucru plictisitor si anevoios.

Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in ce mare nenorocire se gaseste. Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta. Si asa, lumea s-a alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic”.

Cuviosul Siluan Athonitul,
„Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”

Comments are closed.