Archive for martie, 2016

Cum ne inseala diavolul

Diavolul nu se multumeste cu faptul ca ataca omul, ci foloseste cele mai potrivite modalitati ca sa-l invinga. Foloseste multe siretenii. Sub aspectul razboinic este cel mai priceput strateg al veacurilor. Sfantul Nicodim Aghioritul spune privitor la acest fapt: „Trei sunt cauzele, datorita carora a devenit diavolul foarte priceput si foarte siret in razboiul impotriva omului: a) deoarece acesta si slujitorii lui, demonii, sunt duhuri firesti, subtiri si sunt inventivi in toate, si in stratageme de neinteles, si in scorniri; b) diavolul impreuna cu demonii, fiind de sapte mii trei sute de ani, datorita acestei vechimi a devenit foarte invatat in inselaciuni; si c) deoarece diavolul si demonii, atacand pe toti oamenii de la Adam si pana acum, si mai ales pe sfintii si pustnicii luminati prin asceza si contraatacati de acestia, au invatat prin experienta si prin razboi mai multe inselaciuni si uneltiri, s-au exersat si au devenit foarte priceputi, precum spun acest lucru si Sfantul Isaac, si Sfantul Simeon Noul Teolog, si Macarie cel Mare.
Astfel diavolul este foarte inventiv si foarte priceput luptator. Foloseste multe inselaciuni. De aceea spune Sfantul Apostol Pavel: „Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6,11). Dar, chiar daca acela este foarte inventiv si foarte priceput, si experienta Bisericii este mare. Cea mai mare experienta o ofera Biserica noastra in razboiul impotriva diavolului. Sfintii, care sunt madularele Bisericii, nu numai au cunoscut toate „mijloacele” celui viclean, dar au si reusit prin harul lui Dumnezeu si prin lupta lor personala sa le neutralizeze si sa ajunga la indumnezeirea lor dupa har.
Din experienta si invatatura sfintilor vom vedea in partea aceasta unele din atat de multele inselaciuni pe care le foloseste diavolul. Vom enumera unele din inselaciunile lui.
1) Foloseste multe capcane impotriva crestinului si se lupta sa gaseasca metoda potrivita pentru orice. Apostolul Pavel vorbeste despre aceste curse pe care le intinde diavolul omului. Vrea ca episcopul sa nu fie de curand botezat, „ca nu cumva trufindu-se sa cada in osanda diavolului. Dar el trebuie sa aiba si marturie buna de la cei din afara, ca sa nu cada in ocara si in cursa diavolului” (I Tim. 3, 6-7). De asemenea, in alt loc vorbeste despre cum „sa scape din capcana diavolului” (II Tim. 2, 26). Imaginea capcanei porneste de la vanarea animalelor salbatice. Astfel si diavolul ca vanator al sufletului omului, foloseste multe capcane ca sa-l prinda. De aceea Sfantul Ioan Sinaitul sustine ca este preferabil sa luptam cu oamenii, care uneori sunt salbatici si alteori se caiesc, decat cu demonii, „cu cei pentru totdeauna infuriati si inarmati impotriva noastra”. In mod obisnuit, noi oamenii ne intristam cand ne supara semenii nostri si consideram mare incercare razboiul lor impotriva noastra si in acelasi timp nu dam nici o importanta razboiului interior care vine de la demoni, care sunt mai groaznici. Si totusi, experienta Bisericii a demonstrat ca trebuie sa dam o mai mare atentie si greutate razboiului provenit de la demoni.
La inceput diavolul nu cunoaste exact prin ce patimi este infrant sufletul. Ataca prin diferite patimi omul. „Seamana, dar nu stie daca va secera”. Seamana ganduri de curvie, ganduri de defaimare, ganduri ale tuturor celorlalte patimi. Si carei patimi vede sufletul ca se inclina, cu aceasta il si hraneste (avva Matei). Sfanta Sinclitichia invata ca, ori de cate ori diavolul nu poate sa schimbe un suflet prin saracie, atunci prezinta ca momeala bogatia. Daca nu poate sa faca nimic prin ofense si ocari, promoveaza laude si faima. Cand este infrant prin sanatate, atunci imbolnaveste trupul. Cand nu poate sa insele omul prin placeri, se straduieste s-o faca prin suferinte involuntare, adica prin dureri. Si astfel creeaza multe boli ca sa constranga omul sa inceteze sa iubeasca pe Dumnezeu. Prin acestea se vede ca diavolul ataca metodic omul. Se straduieste sa gaseasca punctul slab, apoi in acel punct intoarce intreaga lui furie razboinica. Si in acest mod stapaneste omul, daca fireste, ultimul nu cunoaste modalitatile potrivite ca sa il opreasca.
2) Inselaciunile si scornirile diavolului sunt proportionale cu modul de viata pe care il duce omul. Nu ataca in acelasi mod pe toti oamenii. Adica, intr-un fel ataca pe cel casatorit si in alt fel pe cel necasatorit. Intr-un fel pe isihast si in alt fel pe chinovit. Intr-un fel pe cel incepator si in alt fel pe cel avansat in viata duhovniceasca. Pentru fiecare mod de viata are si ispita corespunzatoare. Atanasie cel Mare in viata lui Antonie cel Mare scrie ca, atunci cand Antonie a vrut sa urmeze viata monahala, diavolul s-a straduit sa il abata „prezentand amintirea bogatiilor, tutela surorii, familiaritatea neamului, lacomia iubirii de slava, felurita placere a hranei, comoditati ale vietii si in sfarsit, asprimea virtutii si ca mult este chinul acesteia. Sugera boala trupului si lungimea timpului”. Diavolul in aceasta situatie creeaza multe piedici, simpatia multor persoane, dificultatea virtutii, nereusita etc. Este bine cunoscut faptul ca aproape toti oamenii sunt stingheriti sa inainteze in viata duhovniceasca de asemenea ganduri ca, adica, este de nereusit virtutea si pastrarea poruncilor lui Hristos. Gandul ca acestea nu sunt pentru noi, ca nu pot sa fie realizate astazi este clar diavolesc.
Sfantul Ioan Sinaitul spune ca monahii chinoviti sunt atacati si, desigur, trebuie sa se lupte mai mult in patimile mancarii si irascibilitatii, adica ale furiei. Prin aceste modalitati ataca diavolul aici.
In cei supusi pune dorinta dobandirii de mari virtuti, care sunt pentru isihasti. Slujitorilor neincercati diavolul le pune ganduri sa caute cu ardoare lucruri exagerate. Daca, spune Sfantul Ioan, analizezi gandirea slujitorilor neincercati, vei gasi multe intelesuri ratacite, precum „dorinta de liniste, de post excesiv, de rugaciune nevisatoare, de limita a nedesertaciunii, de amintire a unei iesiri de neuitat, de priveghere permanenta, de calm desavarsit, de tacere adanca, de puritate exagerata”. Si, desigur, nu sunt nedemne de cautare asemenea izbanzi, dar cand sunt cautate inoportun, si mai ales fara binecuvantare de la un parinte cu darul deosebirii, sunt capcanele diavolului. In timp ce pe slujitori ii supara diavolul prin cautarea linistii, dimpotriva la isihasti vine si cu ganduri prin care „fericeste ospitalitatea supusilor, slujirea, iubirea frateasca, instruirea impreuna, ajutorarea celor bolnavi”.
Inca pe slujitori diavolul ii ataca in diferite moduri. Uneori ii pangareste prin infectii trupesti si ii face insensibili si alteori ii face nelinistiti. Uneori ii conduce la uscaciune si nerodnicie, ii arunca in lacomie, in trandavie pentru rugaciune si alteori ii face somnolenti si plictisiti. Si asta o face ca sa creeze impresia ca nu au nici un folos din ascultare (Sfantul Ioan Sinaitul). In consecinta, corespunzator cu modul vietii noastre, primim si atacurile celui viclean.
3) De asemenea, suntem atacati potrivit cu timpul zilei, intr-un fel suntem atacati dimineata, altfel seara si altfel ziua. Exista un demon special care este „premergatorul duhurilor” si ne ataca imediat ce abia ne trezim din somn „de primul gand pangarindu-ne noi”. Primul gand este prima cugetare care vine in mintea noastra dupa trezire (Sfantul Ioan Sinaitul). Parintii invata ca primul gand trebuie sa-l dam lui Dumnezeu. Pentru ca daca omul invata imediat dupa trezire sa se roage, adica sa dea primul gand lui Dumnezeu, atunci toata ziua va avea amintirea lui Dumnezeu. Diavolul cunoaste acest lucru si se straduieste sa murdareasca primul gand. Exista insa si alt demon, dupa cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, care abia ce ne intindem in pat tinteste impotriva noastra viclene si spurcate reamintiri, incat sa dormim cu ganduri murdare si sa vedem vise spurcate si din trandavie sa nu ne ridicam pentru rugaciune. Inca, si in timpul somnului vin demoni si se straduiesc prin vise sa pangareasca omul si sa-l faca sa se scoale indispus: Se intampla si urmatorul paradox. Demonii in timpul in care dormim aduc in noi cuvinte ale psalmilor pe care le studiem, pe durata somnului, „ca sa ne inalte spre trufie” (Sfantul Ioan Sinaitul). Desigur, acest lucru este si din harul lui Dumnezeu, dar si din continuu studiu al psalmilor pe durata zilei. Dar diavolul exploateaza acest lucru si creeaza propria lui ispita, incat sa ne arunce in trufie. Si Sfintii Parinti invata ca, oricare izbanda care nu creeaza trufie si vanitate este de la Dumnezeu, in timp ce orice creeaza ingamfare este de la diavol.
Un razboi este ziua si altul noaptea. Sfantul Nil mentioneaza ca noaptea demonii urmaresc sa tulbure pe invatatorul duhovnicesc cu aparitia lor. Ziua insa il supara prin oameni, prin situatii, prin calomnii si diferite primejdii. Din aceasta se vede clar ca pe oamenii duhovnicesti si in principal pe invatatori si indrumatori ii ataca diavolul fie personal, fie prin alte persoane, deoarece ii distrug planurile.
4) Scornirile diavolului sunt inca proportionale cu treapta vietii duhovnicesti, in principal in rugaciune. Un scop mai adanc al demonilor este „ca de Dumnezeu nenorocitii sa-i desparta pe oameni”. Astfel se lupta incat acestia care se roaga cu rugaciunea mintii si a inimii sa nu intipareasca simple sensuri ale lucrurilor simtite. Cu alte cuvinte, se lupta si ataca ca sa creeze inchipuiri ale lucrurilor perceptibile, incat mintea sa nu fie curata pe durata rugaciunii. Pe acestia care au cunoastere duhovniceasca ii ataca „ca sa invedereze acestora patimasele ganduri”. In continuare ii ataca ca sa ramana in ei patimasele ganduri. Si pe oamenii practici, adica pe acestia care se afla in primul stadiu al vietii duhovnicesti, ii ataca ca sa ii arunce in pacat dupa lucrare (Sfantul Maxim).
5) Exista insa diferenta potrivit cu starea in care se afla omul. Adica intr-un fel este atacat omul cand se afla inainte de pacat si intr-alt fel este atacat cand infaptuieste pacatul. Efrem Sirul spune ca, inainte sa fie savarsit pacatul, „dusmanul il micsoreaza pe acesta foarte mult”. Mai ales pacatul placerii trupesti atat de mic il prezinta, inainte desigur sa fie facut, „incat aproape sa-i apara fratelui acest pacat cu nimic diferit de greseala de-a varsa un pahar cu apa rece pe pamant”. Dar dupa comitere il prezinta foarte mare si ridica valuri de ganduri, incat sa constranga omul sa cada in deznadejde.
Nu numai pacatul il prezinta demonii altfel inaintea caderii si dupa cadere, dar si pe Dumnezeu. Spune Sfantul Ioan Sinaitul ca inainte de pacat inumanul dusman al mantuirii prezinta pe Dumnezeu foarte filantrop si ca are atata dragoste, incat il va ierta pentru cadere. Dar dupa infaptuire il prezinta pe Dumnezeu „judecator drept” si „nemilos”.
Multe modalitati scorneste diavolul ca sa ne insele. Sfantul Ioan Sinaitul spune ca in mod obisnuit diavolul sapa trei gropi, intai si-ntai „lupta ca sa impiedice sa fie facut binele”, adica ne impiedica sa savarsim binele, implinirea unei porunci a lui Hristos. Cand nu reuseste sa ne convinga sa nu inaintam in realizarea binelui, atunci vine si ne indeamna „ca sa nu fie facut acest lucru dupa Dumnezeu”. Urmareste adica sa nu fie facut conform vointei lui Dumnezeu. Dar cand nu reuseste nimic nici prin aceasta modalitate, atunci vine si „ne fericeste pe noi ca pe unii ce ne comportam in toate dupa Dumnezeu”. Se straduieste sa ne doboare prin trufie.
Exista insa si situatia in care se lupta si ne forteaza fie sa pacatuim, fie, daca nu izbutesc lucrul precedent, sa judecam pe cei care pacatuiesc (Sfantul Ioan Sinaitul).
6) Diavolul totusi este foarte iscusit. Foloseste orice, numai sa-si atinga scopul. In arta lui razboinica sunt cuprinse si cursele de dreapta. Cu alte cuvinte, se straduiesc sa induca ganduri despre asceza exagerata. Diavolul se straduieste sa ne conduca la faptul sa facem cele peste putere, incat, dupa ce nu ne va mai pasa de acelea, sa si cadem in puterea lor (Sfantul Ioan Sinaitul).
Sfintilor Parinti le este cunoscuta aceasta metoda a diavolului, de aceea avva Pimen spune ca „toate cele peste masura, ale demonilor sunt”. Sfantul Nil, priceput in razboiul acesta, spune ca ori de cate ori mintea omului se roaga curat si fara patimire, atunci nu vin demonii din stanga, adica nu urmaresc sa induca ganduri murdare, ci vin din dreapta. „Caci ii sugereaza acestuia slava lui Dumnezeu si un oarecare chip, prin simtirea prietenilor, ca sa creada in cele din urma ca el a fost facut pentru scopul rugaciunii. Ii ofera vederi care nu sunt adevarate ca sa il faca sa se infumureze cu ideea ca a ajuns la rugaciunea inimii si a dobandit scopul rugaciunii. Experienta Bisericii a demonstrat ca nu trebuie sa dam nici o importanta unor asemenea vederi si inchipuiri si chiar, cand ne rugam curat, sa nu existe nici cel mai mic gand ca in putin timp va fi invrednicita mintea sa vada lumina necreata. Rugaciunea trebuie sa fie legata cu cea mai adanca pocainta.
7) Daca reuseste sa convinga omul sa comita pacatul, atunci foloseste alta scornire. Se straduieste sa il convinga ca nu trebuie sa-l declare duhovnicului sau, fiindca acest lucru nu inseamna nimic si, prin urmare, nu este necesara spovedania. De altminteri, ii spune, atatia oameni fac lucruri mai rele. Gandul blasfemiei „a urzit pentru multi”. Insa cunoastem ca nimic nu intareste demonii si gandurile impotriva noastra, „incat acest lucru sa hraneasca si sa tainuie pe acesti tainuitori in inima” (Sfantul loan Sinaitul). Acest lucru care se face prin gandul blasfemiei se face prin fiecare gand si prin fiecare patima. Diavolul face orice ca sa ramana tainuite. Si cu cat raman nemarturisite, cu atat mai mult se intaresc patimile, dar si stapanirea diavolului in noi.
8) De multe ori se intampla si retragerea demonilor si, in general, a razboiului vizibil. Sfantul Isihie Presbiterul spune ca invidiosii demoni „uneori lasa si ascund si retrag din noi razboiul inteligibil. Fac acest lucru incat sa nu ne ingrijim si la o ocazie data sa rapeasca mintea noastra”. Este groaznica siretenia lor. Cum spune Sfantul loan Sinaitul, pentru un anumit timp demonii se ascund si nu ne ataca, incat sa nu ne ingrijim, considerand marile patimi ca mici si astfel „deci sa ne imbolnavim iremediabil”. Se intampla chiar sa plece toti demonii, si omul sa nu simta nici un razboi, sa aiba liniste trupeasca si sufleteasca si totusi atunci se lasa demonul infumurarii, „care suplineste locul tuturor”. Adica, numai demonul trufiei este capabil sa inlocuiasca toti ceilalti demoni.
9) Este foarte ciudat acest lucru pe care il vom spune in continuare, dar ni l-a dezvaluit Sfantul Ioan Sinaitul si astfel nu putem sa-l contestam. Diavolul creeaza si anomaliile trupesti. Adica, de multe ori vine si se aseaza deasupra stomacului si nu lasa omul sa se sature, chiar daca ar manca tot Egiptul si ar bea intreg Nilul. Si dupa mancare „porneste necuratul si pe cel al curviei, anuntandu-i acestuia faptul”. Demonul acesta al inrobirii pantecelui merge la intalnirea demonului curviei si ii spune: „cuprinde-l, cuprinde-l, nelinisteste-l; caci pantecul acestuia fiind ingreunat, nu te vei osteni mult”. Si intr-adevar, pantecul fiind plin, nu va gasi nici o dificultate demonul curviei sa lucreze pierderea omului.
10) In razboiul de dreapta, pe care l-am mentionat anterior, trebuie sa incerce si intelesurile bune pe care le creeaza pe durata rugaciunii. Adica, se intampla cand ne rugam, si mai ales mental, sa vina diavolul si sa ne aduca ganduri bune, lucrari filantropice, ganduri bune pentru ca tinteste sa reuseasca in indepartarea mintii de rugaciunea curata. Si acest lucru este foarte viclean si criminal. Sfantul Nil invata ca, atunci cand demonii vad omul ca are dorinta pentru adevarata rugaciune, atunci „inchipuie ganduri „ale unor lucruri, chipurile necesare”. Dar dupa rugaciune tot el atata din amintire aceste lucruri pe care le-a gandit anterior in rugaciune, „miscand mintea spre cautarea acestora, si deoarece nu le gaseste, tare se mahneste si se intristeaza”. Alta data demonii aduc ganduri bune si in continuare nu sunt de acord cu acestea. Pentru ce insa aceasta lucrare a lor ? Ca sa ne convinga ca „si sincerele amintiri ale noastre le cunoaste” (Sfantul Ioan Sinaitul). Astfel, diavolul se straduieste sa se prezinte omului ca profet care cunoaste multe adevaruri si chiar multe evenimente ;ale viitorului. Dar aceasta este o arta a diavolului. Demonii nu cunosc viitorul omului. Cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, „nimic din cele viitoare nu cunosc demonii din previziune; deoarece nici magicienii moartea n-ar putea sa ne prezica”. ; Sfintii cunosc bine acest lucru. Cati se supun in mod obisnuit diavolului au impresia ca sunt profeti: „Cel supus acestui demon de multe ori profet a devenit” (Sfantul Ioan Sinaitul).
11) Socotesc ca, dincolo de acestea pe care le-am mentionat, trebuie sa vedem scornirile speciale pe care le foloseste diavolul ca sa indeparteze omul de Dumnezeu. Poate, desigur, unele din acestea sa para inteligente, dar sunt atat de inteligente pe cat de inteligent e diavolul. in realitate diavolul este prost. Crestinii care se lupta sunt mult mai inteligenti decat el si pot sa-l nimiceasca precum au facut sfintii. Sfintii cu harul lui Hristos au distrus toate scornirile si inselaciunile diavolului. Mai mult, unii dintre sfinti ajung intr-un asemenea punct, incat, vazand demonii ca fac atatea lucruri ridicole, rad.
La inceput vom vedea inselaciunile diavolului care sunt descrise de Sfantul Ioan Sinaitul, suficient de experimentat in razboiul impotriva demonilor.
Demonii lucreaza si sa straduiesc prin diferite modalitati sa rataceasca omul. Unii ne inalta si altii ne umilesc. Unii ne inaspresc si altii ne roaga. Unii ne intuneca si altii se prefac lumina. Unii ne fac molai si altii rautaciosi. Unii ne fac mohorati si altii veseli. Drept care este necesar omul sa cunoasca de fiecare data care demon lucreaza.
Multora le creeaza demonii lacrimi in mijlocul cetatii si al zgomotelor „ca astfel unii necrezand ca sunt vatamati de zgomote, sa se alature lumii”. Fac acest lucru ca sa creeze iluzia ca .este posibil sa traiasca cineva cucernicia si in zgomote. Aceasta cucernicie este curat satanica ! Nu este sigur ca nu poate cineva sa se afla in lume si sa aiba asemenea experiente. Dar aici are, in principal, in atentia lui pe monahii care cu iluzia aceasta parasesc sihastriile lor si se muta in locuri foarte zgomotoase si lumesti.
Demonii ne ataca printr-un razboi ridicol. Cand suntem satui ne jignesc si cand postim ne inaspresc. Acest lucru este ca sa fie creata impresia ca poate oricine sa manance si sa aiba cucernicie. Dar aceste lacrimi sunt false.
Viclenia diavolilor este mare. Ne induc ganduri sa nu ne despartim de oamenii lumesti, indeosebi acest lucru este valabil pentru aceia care au ganduri sa se calugareasca, „spunand ca multa rasplata castigam noi daca vazand femeia ne stapanim pe noi insine”. Creeaza gandul ca ramanand in locuri unde sunt satisfacute simturile vom avea mai multa rasplata daca ne stapanim pe noi insine. Aceasta, desigur, ca sa amane omul plecarea si mai tarziu sa fie inrobit acestor lucruri la care credea ca ar putea sa fie indiferent.
Un parinte vizionar a povestit urmatoarele: Cand s-a aflat intr-o adunare au venit doi demoni, adica demonul slavei desarte si demonul trufiei si s-au asezat la dreapta si la stanga lui. Si primul il atata sa mentioneze o vedere sau o fapta oarecare pe care a reusit-o in pustiu. Cand respingea acest indemn, atunci celalalt demon il lauda pentru aceasta izbanda: „Si mare ai devenit invingand pe mama mea cea mai nerusinata”. Un demon invinuia pe celalalt ca sa aduca ascetul in pacat.
A vazut Sfantul Ioan demonul slavei desarte unui frate ca-i sugereaza ganduri si altui frate ca ii dezvaluie gandurile primului frate, ca sa fie fericit ca vizionar. Mai mult, demonul slavei desarte atinge trupul omului si creeaza palpitatii ca sa creeze simtamantul venirii lui Hristos.
Un demon prigoneste alt demon. Un monah era manios. Si cand au sosit vizitatori; atunci s-a aratat ca bland acestora. Astfel, un demon, adica demonul slavei desarte prigonea demonul maniei.
De multe ori, demonul avaritiei mimeaza umilinta in timp ce demonul slavei desarte indeamna omul la milostenie. Acelasi fapt il face si demonul iubirii de placeri. Adica, exista situatia cand demonul avaritiei sa recomande sa nu fie milostiv omul, pentru ca va cadea in vanitate si astfel mimeaza smerenia. Precum, de asemenea, demonul vanitatii si al senzualitatii ne indeamna sa dam milostenie, pentru ca astfel poate sa lucreze mai bine. Adevarata milostenie se face cand omul se purifica de demonul avaritiei, al vanitatii si al senzualitatii.
De multe ori demonii ne impiedica sa infaptuim cele mai usoare si folositoare fapte si ne indeamna sa lucram pe cele mai obositoare. Fac acest lucru deoarece cunosc ca ori de cate ori suntem obositi, atunci suntem descurajati sa continuam calea noastra duhovniceasca.
Cineva a povestit Sfantului Ioan o vicleana scornire a diavolului. De multe ori demonul carnii se strecoara si se asunde pe el insusi si sugereaza monahului gandul ca are evlavie, in timp ce ii da si izvorul lacrimilor, mai ales cand discuta cu femei si ii sugereaza ganduri sa converseze cu acestea despre amintirea mortii, a judecatii si a intelepciunii. Si toate acestea le face diavolul ca sa convinga femeile sa provoace monahul si sa apropie astfel lupul ca pastor. Si dupa ce a fost castigata obisnuinta si curajul, „atunci nefericitul sufera caderea”. Foloseste chiar si cele mai sfinte lucruri, scopul fiind sa arunce omul in pacatul trupesc.
Cand ne straduim sa plecam dintr-o adunare in care cineva povesteste lucruri hazlii, atunci demonii ne ataca in doua moduri. „Sa nu mahnesti pe povestitor” sau „Sa nu te arati pe tine insuti mai pios decat cei prezenti”, ca sa ne faca sa ramanem. Si celalalt gand este sa fugim,dar asta ca sa ne conduca spre iubirea de slava. Adica ne spune al doilea gand: „indeparteaza-te, sa nu intarzii; daca nu, in rugaciunea ta vei intipari sensuri ale unor lucruri ridicole”. Ne indeamna nu numai sa fugim, dar si sa ne straduim sa dizolvam vicleana adunare, mentionand cele ale Judecatii si amintirea mortii. In aceasta situatie trebuie sa preferam pe al doilea, adica sa preferam sa ne ude anumite picaturi ale iubirii de slava, care poate sa devina cauza a folosului celorlalti. Si in Pateric exista exemple asemanatoare care arata deosebitele scorniri ale diavolului. Sfantul Macarie a mers candva sa doarma intr-un sanctuar in care existau schelete de idolatri. Si-a pus drept perna un schelet de idolatru. Demonii l-au invidiat pe sfant pentru curajul sau. Si atunci au vrut sa-l inspaimante. Strigau ca unei femei: „Cutare, hai cu noi in baie”. Si alt demon a raspuns cu voce femeiasca, ca si cand inainta dintre morti: „Am un oaspete deasupra mea si nu pot sa vin”. Si acest lucru il faceau ca sa inspaimante sfantul. „Si batranul nu s-a inspaimantat”.
Sfantul Nil Ascetul scrie ca in timp demonii se „impart pe ei insisi”. Si in timp ce unii dintre ei supara omul, ceilalti in chip de inger alearga in ajutorul lui, daca cere. Si aceasta in scopul sa insele omul ca, intr-adevar au fost ingeri. Alteori demonii arunca ganduri impotriva noastra si, in acelasi timp, ne atata sa ne rugam, chipurile impotriva lor sau sa nu fim de acord cu ei. Si atunci se retrag. Si acest lucru il fac ca sa creeze in noi impresia ca am inceput sa-i invingem si ca acum se tem de noi.
Sfantul Nichita Stethatos spune: „inaintea incaierarii si a infrangerii, de multe ori demonii agita simtirea sufletului si rapesc somnul din pleoape”. Adica iau somnul din pleoapele noastre ca sa creeze tulburare. Deoarece cunoastem ca in starea nesomnului omul se infurie cand nu cunoaste sa foloseasca aceasta stare pentru rugaciune. De multe ori „si prin anumite spasme iau somnul din pleoapele lor, sa faca viata acestora mai chinuitoare si plina de durere prin nascocirile de acest fel”. Insa alteori diavolul creeaza somn, cand omul se roaga. Deoarece cunoaste ce rau ii face rugaciunea, creeaza somnolenta.
Am mentionat numai unele invataturi ale sfintilor privitoare la tehnica diavolului. in orice caz, exista mult mai multe. Cine se lupta in aceasta lupta, va verifica in orice caz salbaticele atacuri ale diavolului. Va simti prezenta lui. Ascetii au sa descrie multe evenimente de acest fel. Nu este vorba despre iluziile lor si personificari ale unor trairi interioare. Este vorba despre o realitate, pentru ca diavolul exista si este cel mai mare dusman al mantuirii noastre. Un ascet la Sfantul Munte imi spunea: „Daca se asaza cineva zece ani in Sfantul Munte, atunci va intelege ce este diavolul”. Noi care traim in lume nu putem sa intelegem acest lucru, pentru ca printr-o foarte mica putere ne tine aproape de el. Nu este nevoie sa depuna o stradanie deosebita. Ne-a facut robii lui prin atatari exterioare, creand chiar si iluzia ca nu exista.
Cine insa se lupta sa se curete de patimi si exerseaza in rugaciunea mentala, nu numai va cunoaste vicleana putere a diavolului, dar va proba si dragostea lui Dumnezeu. Exact in acea clipa in care il ataca diavolul, cunoaste foarte bine cat ne iubeste Dumnezeu, innebuneste de dragostea Lui. Si intelege bine ca, orice ar face diavolul, in realitate este colaborator la mantuirea noastra. il uram mai mult si astfel il atacam cu mai multa putere. De aceea scrie Sfantul Grigorie Palama: „Caci colaborator este diavolul totdeauna la vointa lui Dumnezeu, dar el nevoind acest lucru, si neprivind catre acest lucru”‘. De aceea si un sfant inspirat de Dumnezeu spunea: „conlucreaza raul cu binele printr-o intentie nu buna”. Fara sa o vrea si fara sa o inteleaga bine, devine colaborator in planul lui Dumnezeu, care este sfintirea si mantuirea noastra. Numai trebuie sa cunoastem cum sa il atacam; care sunt mijloacele spirituale pe care le ofera Biserica prin care distrugem toate capcanele diavolului.

Binecredinciosii crestini trebuie sa se împartaseasca des cu Dumnezeiescul Trup si Sânge al Domnului.

Toti binecredinciosii crestini sunt îndatorati sa se împartaseasca des. Acest lucru îl poruncesc:              

1) Stapânestile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos,            

2) Faptele si Canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintelor Sinoade si marturiile locale ale Sfintilor Parinti,

3) Cuvintele, rânduiala si sfintita lucrare a Sfintei Liturghii si        

4) Insasi rânduiala Sfintei împartasiri.

1. Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ne preda Taina Sfintei împartasiri, a zis: „Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viata lumii” (Ioan 6,51). ceea ce însemneaza ca dumnezeieasca împartasire este pentru credinciosi absolut trebuitoare pentru viata duhovniceasca în Hristos. Si pentru ca viata duhovniceasca în Hristos nu trebuie sa se împutineze nici sa înceteze, precum zice Apostolul: „Duhul sa nu-l stingeti” (I Tes. 5,19), ci sa fie neîntrerupta, pentru ca cei vii, dupa acelasi Apostol, sa nu mai traiasca viata lor trupeasca, ci viata lui Hristos, Care a murit si a înviat pentru ei, este de trebuinta ca sa fie deasa si întrebuintarea Sfintei împartasiri.
In alta parte, Domnul zice hotarât: „Amin, amin zic voua, de nu veti mânca Trupul Fiului Omului si de nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi” (Ioan 6,53). Din aceste cuvinte se vede limpede ca Sfânta împartasanie este pentru crestin tot asa de necesara ca si Sfântul Botez. Fiindca aceeasi hotarâre pe care a dat-o pentru Botez, a dat-o si pentru Sfânta Împartasanie. Despre Botez a zis: „Amin, amin zic voua, de nu se va naste omul din apa si din Duh, nu poate intra întru împaratia lui Dumnezeu’ (Ioan 3,5); iar despre Dumnezeeasca împartasanie a zis de asemenea: „Amin, amin zic voua, de nu veti mânca Trupul Fiului Omului si de nu veti bea Sângele Lui nu veti avea viata întru voi”. Asa dar, dupa cum fara botez este cu neputinta ca omul sa traiasca viata duhovniceasca si sa se mântuiasca, tot asa este cu neputinta sa traiasca fara Dumnezeeasca împartasire. Si fiindca aceste doua Taine au aceste însusiri: Botezul se savârseste o singura data iar Taine Sfintei împartasiri se savârseste des si în fiecare zi, rezulta în chip firesc ca este absolut necesar ca si Dumnezeieasca împartasire sa se faca des.
Apoi, când Domnul a predat aceasta taina ucenicilor Sai, nu a dat-o ca un sfat, ca adica sa manânce Trupul Meu cine vrea si sa bea Sângele Meu cine vrea, asa cum a zis ca „cine vrea sa vina dupa Mine” si „daca vrei sa fii desavârsit”, ci a zis poruncitor: „Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu” si ”Beti dintru acesta Toti, acesta este Sângele Meu”; adica neaparat trebuie sa mâncati Trupul Meu si neaparat trebuie sa beti Sângele Meu. Si iarasi zice: „Aceasta sa o faceti întru pomenirea Mea” (Luca 22,19). Adica, aceasta taina pe care Eu v-o predau, sa o savârsiti nu numai odata, de doua sau de trei ori (precum tâlcuieste Sf. Ioan Gura de Aur) ci zilnic, întru pomenirea patimilor mele, a mortii si a întregii Mele rânduieli.
Iata deci ca si aceste cuvinte ale Domnului recomanda limpede cele doua lucruri necesare Sfintei împartasiri: neaparata ei savârsire si savârsirea adeseori. Adica nu numai sa ne împartasim, ci sa ne împartasim si des. De unde întelegem ca drept credinciosul, în orice stare sociala s-ar afla, este îndatorat si trebuie negresit sa primeasca si sa pazeasca aceste porunci stapânesti.

2. Dumnezeiestii Apostoli urmând aceasta hotarîtoare porunca a Domnului nostru, la începutul propovaduirii, cu orice prilej adunau pe toti credinciosii în loc ascuns de frica iudeilor, îi învatau, se rugau împreuna si savârsind Taina, se împartaseau si ei si toti cei adunati, precum marturiseste Sf. Ap. Luca, în Faptele Apostolilor, zicând ca cei trei mii, care crezusera în Hristos la ziua Cincizecimii si se botezasera, erau împreuna cu Apostolii, ca sa auda învatatura lor si sa se foloseasca si sa se împartaseasca cu Sfintele Taine, pentru ca sa se sfinteasca si sa se întareasca mai bine în credinta lui Hristos. „Erau, zice, asteptând învatatura Apostolilor, în împartasire, în frângerea Pâinii si în rugaciuni” (F. Ap. 2,42).

3. De vom lua aminte cu atentie la Sfânta si Dumnezeieasca Liturghie, vom vedea ca de la început si pâna la sfârsit un singur scop are: sa duca la împartasire pe credinciosii crestini adunati. Pentru ca si rugaciunile pe care preotul le citeste în taina, si ecfonisele si în scurt toate sfintele rugaciuni, toate sfintele lucrari si rânduielile care se savarsesc aci, acest lucru arata.
La rugaciunea, care se numeste a celor credinciosi, se spune: „Da-le lor (adica credinciosilor) ca totdeauna sa-Ti slujeasca cu frica si cu dragoste si fara de pacat si neosânditi sa se împartaseasca cu Sfintele Tale Taine”. In rugaciunea care urmeaza dupa savârsirea Sfintelor Taine zice: „Ca sa fie celor ce se vor împartasi spre trezirea sufletului si spre iertarea pacatelor”, adica Sfintele acestea sa se faca credinciosilor, care se împartasesc, spre curatirea sufletului si spre iertarea pacatelor. Rugaciunea dinaintea Sfintei împartasanii zice: „Si ne învredniceste prin mâna Ta cea preacurata sa ni se dea Preacuratul Tau Trup, si Preacinstitul Tau Sânge si prin noi la tot poporul Tau”.
Iar la ecfonise de asemenea, când striga catre popor, ca din partea Domnului: „Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu si beti din acesta toti, acesta este Sângele Meu;” si când, tinând în mâini sfântul Potir cu de viata  facatorul Trup si Sânge, iese în sfintele usi si aratându-l poporului îl cheama la Sfânta Impartasanie strigând cu mare glas: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va” adica veniti cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va împartasiti cu Dumnezeiestile Taine.
Dupa Sfânta împartasire, preotul si poporul multumesc lui Dumnezeu pentru acest mare Har de care s-au învrednicit. Si poporul multumeste: „Sa se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca ne-ai învrednicit a ne împartasi cu Sfintele, Nemuritoarele si Preacuratele Tale Taine”. Iar preotul zice: „Drepti, împartasindu-ne cu dumnezeiestile, Sfintele, Preacuratele si de viata facatoarele Taine, cu vrednicie sa multumim Domnului”.

De aceea si dumnezeiescul Hrisostom, urmând Sfintelor canoane ale Sfintilor Apostoli si mai ales socotind ca toate sfintele lucrari ale Sfintei Liturghii au în vedere împartasirea credinciosilor, socoteste nevrednici chiar si de intrarea în biserica, pe cei ce merg la Sfânta Liturghie si nu se împartasesc.
„Vad, zice, ca multi se împartasesc mai mult din obicei si nu dupa dreapta judecata. Pentru ca atunci când vine Postul Mare, toti, în orice stare s-ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se împartasesc. Tot asa fac si când vine ziua Bobotezei, chiar daca acest timp nu este pentru împartasire.
Dar nici Boboteaza si nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru împartasire, ci îi face vrednici curatia sufletului. Cu aceasta te poti împartasi în fiecare zi. Caci zice Sfântul Apostol Pavel, ca ori de câte ori va împartasiti vestiti moartea si patimile Domnului, adica faceti pomenirea mântuirii voastre, adica a binefacerii pe care ati primit-o.
Gândeste-te bine câta grija aveau cei ce mâncau din jertfa Legii Vechi? Ce nu faceau? Cum se pregateau? Necontenit se curateau. Iar tu care vrei sa te împartasesti din jertfa de care se cutremura si îngerii, vrei sa te curatesti numai în anumite timpuri? Cum te apropii de Altarul lui Hristos si îndraznesti sa te împartasesti cu cu mâinile si buzele necurate si întinate?
Vad ca se face multa nerânduiala la împartasire. In celelalte zile ale anului nu va împartasiti chiar daca adeseori sunteti curati; iar când vin Pastile, chiar daca ati facut ceva rau, îndrazniti sa va împartasiti. Vai de nepriceperea si de raul vostru obicei!
Zadarnic se savârseste Liturghia în fiecare zi, ca nu va împartasiti. Zadarnic stam în fata Altarului, ca nimeni nu vine sa se împartaseasca. Acestea le spun, nu ca sa va împartasiti oricum, la întâmplare, ci ca sa va faceti vrednici.
Omule, nu esti vrednic sa te împartasesti? Atunci nici pe celelalte rugaciuni ale Liturghiei nu esti vrednic sa le auzi. ”

4. Dar nu numai cele spuse pâna acum, îndatoreaza pe tot crestinul, care nu are impedimente, sa se împartaseasca des, ci si însasi Dumnezeieasca Taina si împartasirea, daca ne gândim bine, ne atrage sa ne împartasim des, pentru ca este un element esential al vietii sufletului. Sa vedem ce însemneaza acest lucru.
Teologii scolastici spun ca esential este acel element fara de care este cu neputinta sa se faca ceea ce se face. De pilda, element esential în viata omului este rasuflarea, pentru ca fara de ea omul nu poate sa traiasca. Tot asa este hrana pentru întretinerea trupului. Deci, asa cum este trebuitoare respiratia neîncetata pentru a trai, si hrana pentru alcatuirea firii trupesti, tot asa si deasa împartasire este necesara pentru viata sufletului si pentru sustinerea fiintei lui, sau ca sa spun mai bine, este cu mult si fara de asemanare mai necesara.
Deci fratilor, de vreme ce împartasirea deasa este necesara tuturor crestinilor, precum am dovedit cu marturiile pe care le-am adus pâna acum, este de mare nevoie ca si noi sa ne împartasim des, ca sa avem în voi Viata, care este Iisus Hristos si ca sa nu murim moarte sufleteasca. Caci acei care nu se hranesc adesea cu aceasta hrana duhovniceasca, cu adevarat mor. Si desi se arata ca trupeste traiesc, sufleteste însa sunt morti, pentru ca s-au îndepartat de viata cea duhovniceasca si adevarata, pe care o face Sfânta împartasanie.
Si asa cum pruncul, când s-a nascut, plânge si cere cu multa staruinta hrana si laptele lui, iar daca nu suge si n-are pofta este semn ca este bolnav si în primejdie sa moara, tot asa si noi trebuie sa staruim ca sa ne alaptam din hrana cea duhovniceasca, Sfânta împartasanie, ca sa vietuim, iar daca nu o facem ne primejduim de moartea sufleteasca.
Zice si Sfântul Ioan Gura de Aur: „De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire si cinste de la Hristos, ca sa ne împartasim cu Trupul si cu Sângele Lui, sa nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeti pe copii cei mici cu câta graba apuca sânul mamei lor? Cu câta repezeala pun buzele la sân? Cu asa graba ar trebui ca si noi sa ne apropiem de aceasta Sfânta Masa si de acest sân al duhovnicescului Potir, ca sa ne împartasim. Sau mai bine zis, cu mai mare graba sa ne alaptam din Sfânta împartasanie, ca niste prunci care se alapteaza cu Harul Sfântului Duh, si singura noastra mâhnire sa fie neîmpartasirea cu aceasta hrana de Viata facatoare”

„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.
Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!

Partea a treia a rugaciunii Sfantului Efrem: „Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu…”, este o recapitulare intr-o forma mai concisa a celor cerute in partea a doua.
Intr-adevar, vederea pacatelor proprii este un semn al smereniei; caci cel smerit nu se ingrijeste decat de pacatele sale, si cine se ingrijeste de mantuire are destul de lucru pe ogorul sufletului sau. „E o nebunie, zic Parintii, sa-si lase cineva mortul sau si sa mearga sa-l planga pe al altuia”. Tot asa, neosandirea aproapelui este un semn al dragostei, care „indelung rabda si este binevoitoare, nu se poarta cu necuviinta si nu gandeste raul” (1 Cor. 13). Pentru ca niciodata nu putem cunoaste adevaratele pricini ale greselilor altuia: slabiciunea trupeasca, razboiul diavolului, ingaduinta lui Dumnezeu, si nici nu stim pocainta celui ce greseste. Sfintii Parinti ne indeamna sa ne ferim de osandirea altuia si sa lasam toata judecata in seama lui Dumnezeu, Care cunoaste cele ascunse.
Cele doua mari virtuti se intregesc si se implinesc reciproc, de aceea Sfantul Ioan Scararul le numeste o sfintita doime. „Sfintita doime, zice el, este dragostea si smerenia; cea dintai inalta, iar cea de pe urma pe cei inaltati ii sprijineste si nu-i lasa sa cada” (Cuv. 25, 37). Spre a arata ca aceasta „sfintita doime” este nedespartita, Parintii duhovnicesti le-au unit intr-o singura denumire: „smerenia dragostei”, care este o lauda si o podoaba a vietii duhovnicesti, ca una care este plinatatea vietii desavarsite. Caci prin dragoste si smerenie, omul a ajuns la asemanarea cu Insusi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste masura si S-a smerit pentru noi pana la moarte.

Dupa rostirea rugaciunii cu cele trei metanii, cate una dupa fiecare parte, se fac 12 inchinaciuni, pana la pamant, la fiecare rugaciune zicand in taina unul din urmatoarele patru stihuri, care se repeta de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
2. Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
4. Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!

Primul stih nu este altceva decit rugaciunea vamesului, care „stand departe… isi batea pieptul zicand: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!” (Luca 18, 13) Este o rugaciune plina de cainta care a inaltat pe vamesul cel smerit mai mult decat pe fariseul cel mandru. L-a inaltat pentru ca si-a recunoscut pacatele, smerindu-se si neindraznind sa ceara de la Dumnezeu mila; iar cel ce se smereste, dupa cursantul Domnului, se va inalta (Luca 18, 14).
In stihul al doilea cunoastem rugaciunea leprosului, care „vazand pe Iisus, a cazut cu fata la pamant si   s-a rugat zicind Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti” (Luca 5,12). Pacatul nu este numai o calcare de porunca, ci si o necuratie, pentru ca diavolul, incepatorul si unealta pacatului, este numit „necuratul”, o lepra care  ar vrea sa cuprinda in intregime pe om. La cine sa alerge omul, daca nu la Doctorul si Tamaduitorul a toata neputinta: „Doamne, numai tu poti sa ma curatesti, daca voiesti, pe mine, pacatosul!” Iar Domnul raspunde: „Da, voiesc, curateste-te!” (Luca 5, 13).
Stihul al treilea ne aduce aminte de rugaciunea psalmistului: „mainile Tale m-au facut si m-au zidit… al Tau sunt eu, mantuieste-ma” (Ps. 118). „E adevarat, recunosc ca sunt pacatos, cazut, cuprins de lepra  insa nu intind mainile la Dumnezeu strain, nu uit ca sunt faptura lui Dumnezeu si alerg la Cel ce m-a zidit si Cel ce ma mantuieste: „Tu esti Dumnezeul nostru si noi suntem poporul Tau; afara de Tine pe altul nu stim”; „Al tau sunt eu, mantuieste-ma! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!”.
Stihul cel din urma merge mai departe: nu numai am pacatuit dar greselile mele sunt fara de numar. „Nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, si chiar daca ar trai omul numai un ceas, zic parintii, si tot greseste. Intreaga noastra viata este un neintrecut sir de pacate, de nesocotire a dumnezeiestilor porunci. De aceea Mantuitorul, intre cele absolut necesare, ne-a invatat si cererea de iertare: „si ne iarta noua greselile noastre”. Sa ne cerem iertare pacatelor, asa cum ne cerem painea cea de toate zilele, caci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de paine. La fel si Parintii pustiei ne invata ca la tot cuvantul sa zicem: „Iarta!” Sa cerem iertare, dar cu iertarea aproapelui si cu cainta fiului risipitor. „Am gresit Doamne, la cer si inaintea Ta; fara de numar am gresit, dar imi pare rau ca Te-am mahnit. Ma caiesc si ma rog de iertare; fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma”!
Observam ca cele patru stihuri sunt strabatute de doua simtaminte: pe de o parte apasarea constiintei pentru pacatele savarsite: sunt pacatos, intinat, am gresit fara numar; iar pe de alta, increderea in milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieste-ma, curateste-ma, iarta-ma! Sunt cele doua stari sufletesti: teama si nadejdea despre care spun Sfintii Parinti ca necontenit trebuie sa insoteasca pe om pe calea mantuirii; fara sa se lase prins de teama, sau lipsit de nadejde, ci imbinand mereu teama cu nadejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simtiri au inaltat pe vamesul, au adus pe fiul risipitor la casa parinteasca, au deschis talharului usile raiului.
Stihurile se repeta de trei ori. De trei ori, pentru ca ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatalui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, si Duhului, Care ne curateste de toate spurcaciunea. De trei ori, in semn de staruinta si de angajare hotarata cu toate cele trei puteri sufletesti: minte, pofta si iutime pe calea pocaintei.
Ele se rostesc in tacere, fiecare le zice pentru sine, fiindca si cainta si indreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucreaza tainic in inima fiecaruia. Dupa cele 12 inchinaciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteste inca o data rugaciunea fara intrerupere si se incheie cu o metanie.

Aruncand acum o privire asupra intregii randuieli de rugaciune a Sfantului Efrem, ce observam? Mai intai, ne uitam la chipul omului stricat de cele patru patimi si ne rugam lui Dumnezeu sa ne izbaveasca de ele; privim apoi icoana omului innoit prin cele patru virtuti si cerem sa ni le daruiasca si noua si sa sporim pe aceasta cale. Dupa aceea, staruim in rugaciune tacuta, smerindu-ne pentru neputintele si pacatele noastre si cu mare nadejde in puterea si ajutorul lui Dumnezeu. Si toate aceste simtiri le insotim de metanii si inchinaciuni. Ce insemneaza oare toata aceasta randuiala de rugaciune?
Metania trupeasca, plecarea cu capul pana la pamint, este semnul vazut al pocaintei: prin plecare marturisim caderea noastra in pacate, starea in care ne aflam; iar prin ridicare aratam nazuinta noastra spre izbavirea de pacate, spre innoire. Dar cuvantul „metanie” in intelesul sau de origine (metanoia) tocmai aceasta inseamna: prefacere, schimbare, innoirea mintii, lucrare de prefacere a omului de pacat, in omul cel nou, induhovnicit, care se savarseste prin pocainta.
Iata ce lucru minunat se cuprinde in aceasta practica a rugaciunii Sfantului Efrem, insotita de metanii: ceea ce spunem cu gura in rugaciune o aratam totodata si cu trupul, ne recunoastem pacatosenia in care ne aflam si cadem cu smerenie la pamant, dar ne ridicam indata, aratand dorinta noastra hotarata de grabnica indreptare.
Daca Liturghia euharistica este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocaintei este raspunsul omului la aceasta dragoste, prin daruirea sa totala in mainile lui Dumnezeu, cu incredere deplina si smerenie. Nu este aici o simpla asemanare. Existenta si realitatea liturghiei de pocainta o marturiseste si insasi traditia liturgica a Bisericii. Se stie ca dupa randuiala Bisericii Ortodoxe, pe acelasi altar nu se pot savarsi doua Liturghii intr-o zi. Or, noi vedem ca in toate zilele Sfantului Post, cand se savarseste Liturghia pocaintei, Liturghia euharistica nu se savarseste; Liturghia Darurilor mai inainte sfintite nefiind liturghie deplina, ci randuiala pentru primirea Sfintelor Taine.
Incheierea rugaciunii Sfantului Efrem, cu cererea celei mai inalte desavarsiri duhovnicesti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva – ca omul daca s-a curatit de pacat si s-a innoit prin pocainta, nu sta pe loc, ci sporeste din putere in putere, pana la masura barbatului desavarsit in Iisus Hristos. Pocainta ne deschide calea cea nesfarsita a indumnezeirii.

„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Care sunt trasaturile sufletului sanatos, o vedem in partea a doua a rugaciunii Sfantului Efrem, in care cerem de la Dumnezeu sa ne daruiasca duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, asupra carora ne oprim acum.
Duhul curatiei nu trebuie luat ca simpla curatie trupeasca de pacatele desfranarii. Curatia este prima treapta a nepatimirii, starea sufletului curatit de patimi, gata pentru lucrarea virtutilor. „Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain?” ziceau evreii in robia babilonica, pe care talcuindu-o Parintii, ne invata ca nu putem aduce nici un rod de fapta buna cata vreme ne aflam in robia patimilor. De aceea si pune Sfantul Efrem curatia in fruntea tuturor celorlalte virtuti, ca una ce sta la inceputul vietii virtuoase.
Duhul gandului smerit este prima samanta rasarita pe ogorul curatiei.
Este o asezare in starea fireasca a existentei noastre pamantesti in fata lui Dumnezeu. Pe de o parte, fapturi slabe si neputincioase, „ca iarba si ca floarea ierbii” (Ps. 102); „statul meu ca o nimica inaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de alta parte, pe toate – si insasi existenta noastra – avandu-le primite in dar de la Dumnezeu. „Ce ai, sa nu fi primit?” ne intreaba Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a incheia: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfintii Parintii ziceau ca smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decat toti oamenii si chiar decat cele necuvantatoare, si a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.
Duhul rabdarii este a doua samanta care creste pe ogorul curatiei. Caci daca omul se smereste si-si recunoaste pacatele, isi da seama ca este vrednic de nenumarate pedepse din partea lui Dumnezeu. Si nu numai de pedepse pamantesti, ci si de muncile vesnice, ca o sluga lenesa care nesocoteste poruncile Domnului sau si rabda cu bucurie toate necazurile, suferintele si incercarile, fiind incredintat de cuvantul Domnului ca „in lume necazuri veti avea” (Ioan 16, 33) si ca „cu multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); si numai „cine va rabda pana in sfarsit acela se va mantui” (Matei 24,13).
Sfintii Parinti, indemnandu-ne cu cuvantul apostolesc ca „patimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gatit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dansul”, ne imbarbateaza cu fagaduinta ca „putina este osteneala si vesnica odihna” (Cuv. Moise). Rabdarea curata, preface si innoieste sufletul, precum zice un parinte din Pateric: „ceara de nu se va infierbanta in foc ca sa se inmoaie, nu se va putea intipari pecetea ce se pune pe ea, tot asa si omul. De nu va fi muiat de fierbinteala focului scarbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferintelor si a ispitelor, nu se poate intipari intr-insul pecetea Sfantului Duh”.
Duhul dragostei este desavarsirea si incununarea tuturor celorlalte. Cine s-a impodobit cu curatia, cu smerenia si cu rabdarea, acela este iubitor de Dumnezeu si de aproapele; a ajuns la dragostea care este plinatatea tuturor virtutilor, care nu cade niciodata, care este izvor a tot binele. Caci in cine salasluieste dragostea, insusi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfantul Efrem o asaza in urma celorlalte, precum si Sfantul Ioan Scararul, pe cea din urma treapta a scarii raiului, ca una care este mai mare decat toate virtutile, carele cuprinde pe toate si va dura si in veacul ce va sa vie.
Daca cele patru patimi formau un povarnis de la trandavie tot mai jos, apoi cele patru virtuti sunt trepte suitoare de la curatie pana la Dumnezeu. Totodata, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele si ne arata cum ne putem tamadui sufletul imbolnavit de ele. Curatia vindeca sufletul imbolnavit de grairea in desert, smerenia insanatoseste legaturile cu aproapele, rabdarea ne scapa de impatimirea fata de lucruri, iar dragostea vindeca nepasarea de mantuire, prin recunostinta si iubirea fata de Dumnezeu. Pentru ca la cel curat toate sunt curate, deci si limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decat pe sine; cel rabdator nu-si pune nadejdea in lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se straduieste necontenit sa implineasca poruncile Lui.
Astfel, omul stapan pe limba, smerit, rabdator si iubitor de Dumnezeu ne infatiseaza icoana curatita de patimi a omului duhovnicesc. Daca privim rugaciunea Sfantului Efrem Sirul cu lumina invataturii duhovnicesti a Sfantului Maxim Marturisitorul, vom gasi un temei psihologic sufletesc si mai adanc al ei.
Pacatul imbolnaveste pofta si iutimea, cele doua puteri sufletesti ale omului, scotandu-le din ascultarea fata de minte si punandu-le in slujba simturilor. Pofta, din dor aprins catre Dumnezeu, devine pofta de trup, de lucruri si de slava desarta; iar iutimea, din tonic intaritor al poftei, devine manie, furie impotriva aproapelui.
Cele patru patimi din rugaciunea Sfantului Efrem arata tocmai aceasta imbolnavire a poftei si iutimii si cadere a lor in slujba simturilor. Grija de multe este semnul impatimirii de lucruri, iubirea de stapanire arata boala mandriei, grairea in desert este semnul necuratiei, iar trandavia, nepasarea, este propteaua care le sprijina pe celelalte. Insanatosirea sta in procesul invers; adica scoaterea maniei si poftei din simtire si punerea lor in slujba mintii. Curatia vindeca pofta de trup, smerenia scapa de mandrie, rabdarea izgoneste iubirea de avutii, iar dragostea intoarce iutimea la starea ei fireasca.
Inca o data intelegem cat de adanca si de temeinica este invatatura duhovniceasca a Sfantului Efrem, aratata prin alegerea celor doua siruri de „duhuri” din rugaciunea sa. Ele ne pun in fata doua icoane; aceea a omului stricat de patimi si a omului innoit prin virtute; starea pacatoasa in care ne aflam noi si de care ne rugam lui Dumnezeu sa ne scape si starea duhovniceasca spre care tindem, rugand pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca.

„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Vorbind despre patimi, Sfintii Parinti ca: Efrem Sirul, Ioan Scararul, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si multi altii, arata ca numarul lor este foarte mare; ca in fruntea lor sta iubirea de sine; ca nestiinta, uitarea si nepasarea sunt proptelele tuturor patimilor; ca din acestea curg cele sapte patimi capitale din care se rasfira apele mocirloase si otravite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, sa ne intrebam de ce din aceasta mare multime, Sfantul Efrem a ales numai patru patimi si de ce anume pe acestea, mai ales ca ele nu se afla printre cele mai vatamatoare. Raspunsul la aceasta nedumerire il vom avea dupa ce ne vom opri in scurt la fiecare din cele patru duhuri ale rautatii.
Duhul trandaviei. Facut dupa chipul lui Dumnezeu si menit sa ajunga asemenea lui Dumnezeu, omul este randuit pentru lucrare de la inceput, cand a fost pus in Eden, ca „sa-l lucreze si sa-l pazeasca” (Facere 2,15). Dupa izgonirea din rai, lucrarea omului este indreptata, indeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vietii: hrana, imbracaminte, locuinta. Fara de acestea nu poate trai; de nevoie trebuie sa lucreze ca nu poate trai in lenevire. Deci, nu de aceasta trandavie se roaga Sfantul Efrem sa fie izbavit, ci de trandavia mult mai vatamatoare a nelucrarii poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind conditia cresterii omului celui nou nascut din Sfantul Botez, al dobandirii asemanarii cu Dumnezeu.
Prin pilda talantilor, Mantuitorul ne invata ca puterile Sfantului Duh, care salasluiesc in om sunt foarte mari (un talant cantareste peste 40 de kg) si pot duce pe om la cea mai inalta desavarsire; si daca nu toti ajung la aceeasi masura sau nu ajung deloc, se datoreaza trandaviei omului. Aceasta este direct potrivnica dezvoltarii omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale cresteri, inchircirea in nedesavarsire. Lumea intotdeauna a osandit pe lenes. Solomon il trimite sa ia pilda de la harnica furnica (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceste ca „cine nu munceste, nici sa nu manance” (2 Tes. 3, 10). De aceea, si Sfantul Efrem pune trandavia in fruntea celor patru duhuri patimase, ca una care este piedica a toata fapta buna si potrivnica celei mai inalte chemari a omului.                                                                         Duhul grijii de multe, spun Sfintii Parinti, este insemnul impatimirii de cele materiale, cleiul care ne tine lipiti de cele pamantesti. El este strans legat si urmeaza duhului trandaviei. Intr-adevar, negrijindu-se de lucrarea duhovniceasca, omul isi cauta o mincinoasa implinire, raspandindu-se in cele din afara, in grija de multe, in grija de cele viitoare, cum sa-si agoniseasca cele placute si cum sa scape de cele dureroase – cautarea placerii si fuga de durere fiind, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, grija permanenta a omului impatimit. Pe bogatul din Evanghelie, caruia ii rodise tarina si se grijea cum sa-si asigure roadele pentru multi ani, Mantuitorul il numeste „nebun” (Luca. 12,20). „Luati aminte, ne indeamna Domnul, sa nu se ingreuieze inimile voastre cu… grijile lumii” (Luca 21, 54).
Raspandindu-ne in cele din afara, grija de multe este potrivnica vietii duhovnicesti si ne indeparteaza de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desavarsita si omul nu se poate intalni cu El decat daca isi reface unitatea sa sufleteasca, prin intoarcerea in sine, adica prin pocainta si prin intrarea in camara cea mai dinauntru, adica prin rugaciune; caci imparatia cerurilor este inauntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotriva, raspandirea in grija de multe ne intalneste cu diavolul, care este faramitare, multime, „legiune”.
Parintii duhovnicesti necontenit ne indeamna sa ne agonisim „fara-de-grija-de-toate”, singura grija indreptatita sa ne stapaneasca fiind grija de raspunsul la infricosata judecata, grija de mantuire. Daca trandavia face nelucrator harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrari, punandu-l pe calea potrivnica mantuirii.
Duhul iubirii de sine, al iubirii de stapanire, este altceva decat stapanirea cea randuita de Dumnezeu, fata de care tot omul trebuie sa se supuna (Rom. 13, 1). Este un duh al rautatii, o intelegere stramba a purtarii omului fata de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealta si mijloc de profit personal. Mantuitorul Iisus Hristos arata ca acest duh este al paganilor si cu totul strain de duhul Evangheliei, invatand astfel pe ucenicii sai: „Cine dintre voi vrea sa fie mare, sa fie slujitorul vostru; si cine dintre voi vrea sa fie intai, sa va fie sluga. Precum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi” (Matei 20, 25). Ceea ce a si aratat cu fapta, spaland picioarele ucenicilor si dandu-si viata pentru mantuirea noastra. De unde intelegem ca adevarata stapanire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, pana la daruirea vietii pentru mantuirea lui.
Omul are o mare valoare, este „chipul lui Dumnezeu” si valoreaza cat insusi „chipul” pe care il poarta; este rascumparat cu scump sangele Mantuitorului Hristos si valoreaza cat pretul acestui sange. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru ca este slujirea lui Dumnezeu insusi. „Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei mai mici, Mie Mi-ati facut”, va zice Domnul la infricosata judecata (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o porunca evanghelica, fapta de mare cinste, desavarsita cale de mantuire. Duhul de stapanire, care injoseste pe om si-l coboara in randul lucrurilor, ne lipseste dintr-o data de toate aceste trei. El este strans legat de duhul grijii de multe. Intr-adevar, cand toata grija omului este indreptata spre cele materiale, este firesc ca si omul sa fie transformat in unealta sau bun material, care nu valoreaza mai mult decat profitul pe care-l aduce.
Grairea in desert, zice Sfantul Ioan Scararul, este scaunul slavei desarte, semn al nepriceperii, urmarea imbuibarii si necuratiei, pierderea umilintei si intunecarea rugaciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvantului, si prefacerea lui in prilej de pacatuire si pierzare. Cuvantul omenesc are o mare si tainica putere, aduce cu el ceva din fiinta celui pe care il rosteste. Daca cuvantul lui Dumnezeu este Dumnezeu insusi, si cuvantul omului este omul insusi. „Daca vrei sa stii ce este in inima omului, zic Sfintii Parinti, ia aminte la cele ce spun buzele lui”.
Vorbaria si palavrageala arata un launtru stricat, care duce la stricarea altora; lipseste cuvantul de tainica lui putere, il face cuvant fara de pret De aceea Mantuitorul ne spune ca: „pentru tot cuvantul desert pe care il vor grai oamenii, vor da seama in ziua judecatii” (Matei 12, 36). Sfintii Parinti, temandu-se de marea raspundere a cuvantului, au iubit si laudat tacerea mai mult decat vorbirea. „Pentru ca am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am cait; iar pentru ca am tacut, niciodata”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatra in gura pentru a deprinde tacerea, iar Sfantul Isaac Sirul zice ca „tacerea este graiul veacului viitor”. Chiar si vorbirea despre cele duhovnicesti este pagubitoare, cand este prea multa. Spune si intelepciunea poporului: „vorba este de argint, iar tacerea de aur”.
Daca luam acum aminte la cele patru duhuri ale rautatii, observam doua lucruri de mare insemnatate. In primul rand, vedem ca ele se leaga unele de altele, formeaza un fel de povarnis pe care aluneca omul stapanit de ele. Din trandavie si din negrija de mantuire, omul da in mincinoasa lucrare a raspandirii in grija de multe; din aceasta, da in duhul de stapanire, nesocotind pe aproapele, si coborand in iadul lucrurilor; iar de aici ajunge si la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvantului, in grairea in desert.
Dar legatura dintre cele patru duhuri rele este si mai organica, precum vom vedea indata.
Sfintii Parinti ne arata ca o conditie de baza pentru sporirea duhovniceasca este sa ne pazim constiinta neprihanita din patru parti. Fata de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la implinirea poruncilor Lui; fata de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; fata de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, si fata de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adica numai pentru trebuinta si cu infranare.
Or, daca luam bine seama, cele patru patimi ne vatama constiinta din toate aceste patru parti. Trandavia ne vatama constiinta fata de Dumnezeu, ca una care se impotriveste lucrarii harului din noi; grija de multe vatama constiinta fata de lucruri, pe care le intrebuintam spre pierzarea si nu spre mantuirea noastra; iubirea de stapanire, care nesocoteste pe om vatama constiinta fata de aproapele, iar grairea in desert vatama constiinta fata de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvantului. Astfel, cele patru patimi arata o stare de imbolnavire generala a sufletului, o strambare a purtarii omului fata de tot ceea ce-l inconjoara; fata de Dumnezeu, fata de lucruri si fata de sine.
Omul nepasator de mantuire, raspandit in grija de multe, asupritor de aproapele si slobod la limba, este chipul acestei imbolnaviri sufletesti, chipul omului robit de pacat. Desi mantuirea este un lucru personal al fiecaruia, totusi omul nu si-o lucreaza de unul singur, ci in stransa legatura cu Dumnezeu si restul fapturii: aproapele si lucrurile. Mantuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtarii sale fata de ceilalti. Cele patru duhuri rele, stramband purtarea omului fata de lumea din afara de el, ii taie orice putinta de mantuire. Nu-i greu de inteles pentru ce Sfantul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

1. Sfantul avva Antonie, sezand odata in pustie, a venit in lenevie si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu: Doamne, voi sa ma mantuiesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in scarba mea? Cum ma voi mantui? Si, sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut odata pe cineva ca pe sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se, si iarasi sezand si impletind funia; apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie.
Si a auzit pe inger zicand: asa fa si te mantuieste. Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si indrazneala si facand asa se mantuia.

2. Zisu-ne-a noua Sfantul Antonie in invatatura sa, spre folosul nostru: un an am savarsit, rugandu-ma lui Dumnezeu sa-mi descopere locul dreptilor si al pacatosilor.
Iar intr-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicandu-mi: Antonie, scoala si vino!
Si stiind eu pe cine mi se cade sa ascult, am iesit si uitandu-ma, am vazut pe cineva ca pe un urias, lung, negru, urat si infricosat stand si ajungand pana la nori, avand mainile intinse in vazduh, sub care era un iezer ca o mare. Si am vazut suflete zburand ca niste pasari si cate treceau de la mainile lungului aceluia, se mantuiau si trecand de acolo, mergeau cealalta cale fara de grija; iar cate erau lovite de mainile lui, se opreau si cadeau in iezerul cel de foc. Si pentru cei ce zburau, scrasnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura. Si a fost glas catre mine, zicandu-mi: intelege ceea ce vezi! Acestia, pe care-i vezi ca zboara in sus, sunt sufletele dreptilor care nu s-au supus lungului aceluia si merg in Rai. Iar cel lung
ce sta, este vrajmasul, care apucandu-i pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpandu-i in iad, caci au urmat voii lui si au fost stapaniti de tinerea de minte de rau.

3.A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu? Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna. Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba. Acestea trei pazeste-le si te vei mantui.

4. Zis-a avva Antonie catre avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma.
5. Acelasi a zis: nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor. Ca, ridica, zice, ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.
6. Intrebat-a avva Pamvo pe avva Antonie: ce voi face? Zis-a lui batranul: sa nu fii nadajduindu-te spre dreptatea ta, nici sa te caiesti pentru lucrul trecut; si stapaneste-ti limba si pantecele.
7. Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: smerenia.
8. Zis-a iarasi: sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.
9. Zis-a iarasi: de la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.

10. Oarecari frati s-au dus la avva Antonie, ca sa-i vesteasca lui nalucirile care le vedeau si sa se invete de la dansul, de sunt adevarate, sau de la draci. Si aveau ei un magar si a murit pe cale.
Deci, dupa ce au venit la batranul, apucand el mai inainte, le-a zis lor: cum a murit magarul pe cale? Au zis lui: de unde stii, avvo? Iar el le-a zis lor: dracii mi-au aratat.
Si ei au zis lui: noi pentru aceasta am venit sa te intrebam, ca vedem naluciri si de multe ori se fac adevarate; nu cumva ne inselam? Si i-a incredintat pe ei batranul din pilda magarului, ca de la draci sunt.
11. Era cineva, ce vana prin pustie dobitoace salbatice si a vazut pe avva Antonie glumind cu
fratii si s-a smintit. Iar batranul vrand sa-l incredinteze pe el, ca trebuie cate putin sa se pogoare fratilor, i-a zis lui: pune sageata in arcul tau si intinde. Si a facut asa. Si a zis lui: intinde iarasi. Si a intins. Si
iarasi i-a zis: intinde. Si a zis lui vanatorul: de il voi intinde peste masura, se frange arcul. Zis-a lui batranul: asa si la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie cateodata si cate putin a ne pogora fratilor. Acestea auzind vanatorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la batranul, s-a dus. Si fratii intarindu-se, au mers la locul lor.

12. Un calugar a fost laudat de frati, catre avva Antonie. Iar el, cand a mers la dansul, l-a ispitit de sufera necinste, si, aflandu-l ca nu sufera, i-a zis lui: esti asemenea unui oras, care dinainte este impodobit, iar dinapoi se jefuieste de talhari.
13. Un frate a zis lui avva Antonie : Roaga-te pentru mine! Zis-a lui batranul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu.
14. Au mers odata niste batrani la avva Antonie si era avva Iosif cu dansii. Si vrand batranul (Antonie) sa-i cerceteze pe ei, a pus inainte un cuvant din Scriptura si a inceput de la cei mai mici a intreba care este cuvantul acesta si fiecare zicea dupa puterea sa. Iar batranul zicea fiecaruia: inca n-ai aflat. Mai pe urma de toti a zis catre avva Iosif: tu cum zici ca este cuvantul acesta ?
Raspuns-a: Nu stiu. Deci a zis avva Antonie: cu adevarat a aflat calea, caci a zis nu stiu.

15. Lui avva Antonie i s-a descoperit in pustie, ca in cetate este oarecine asemenea lui, doctor cu stiinta, care din prisosinta lui da celor ce au trebuinta si in toate zilele canta „Sfinte Dumnezeule” cu ingerii.
16. A zis iarasi: va veni vremea ca oamenii sa inebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu inebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor.

17. Trei parinti aveau obiceiul, in tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Si cei doi il intrebau pentru gandurile sale si pentru mantuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tacea, neintrebandu-l nimic. Iar dupa multa vreme i-a zis avva Antonie lui: iata, atata vreme ai de cand vii aici si nimic nu ma intrebi! Si raspunzand fratele, i-a zis: destul imi este numai sa te vad, parinte.

18. Zis-a avva Antonie: cel ce bate bucata de fier, intai socoteste cu mintea ce va sa faca: secere, cutit sau topor? Asa si noi trebuie sa socotim, care fapta buna uneltim, ca sa nu ne ostenim in desert.
19. Zis-a iarasi: supunerea cu infranare supune fiara.

20. Zis-a avva Antonie: eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci il iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica.

Veseleste-te cu cei ce se veselesc si plângi cu cei ce plâng, caci acesta este semnul curatiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei pacatosi.

Fii prieten cu toti oamenii, dar fii singur în cugetul tau. Fii partas la patimirea tuturor, dar cu trupul tau sa fii departe de toate. Nu mustra pe cineva si nu osândi nici chiar pe cei foarte rai în vietuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a gresit si acopera-l; si daca nu poti lua asupra ta greselile lui si nu poti primi cercetarea si rusinea în locul lui, rabda-l macar si nu-l rusina…

De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba. Si daca nu poti pune rânduiala în gânduri, pune rânduiala macar în simturi. Si de nu esti singur în cugetul tau, fii singur macar cu trupul tau. Si de nu poti lucra cu trupul tau, întristeaza-te macar în cugetul tau. Si de nu poti sta la priveghere, privegheaza macar sezând pe patul tau sau chiar întins pe el. Si de nu poti posti doua zile, posteste macar pâna seara. Si de nu poti macar pâna seara, posteste macar sa nu te saturi.

De nu esti curat în inima ta, fii macar curat în trupul tau. De nu plângi în inima ta, îmbraca-ti în jale macar fata ta. De nu poti milui vorbeste macar cu un pacatos. De nu esti facator de pace, fii macar iubitor de îmbunare. De nu te poti stradui, fa-te macar în cuget netrândav. De nu esti biruitor (asupra pacatelor), macar sa nu te mândresti fata de cei vinovati. De nu izbutesti sa închizi gura celui ce bârfeste, pazeste-te macar sa nu te faci partas în aceasta cu el…

De iubesti blândetea, ramâi în pace. Si de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toata vremea. Cauta întelepciunea si nu aurul. Îmbraca-te în smerenie si nu în matase. Cauta sa dobândesti pacea si nu împaratia…

Iata, frate, îndemnul meu: mila sa-ti sporeasca în suflet pâna când vei simti în inima ta aceeasi mila pe care Dumnezeu o are fata de lume!

Protosinghelul Ioanichie (Moroi)
Manastirea Sihastria
(1859-1944)

Viata
Acest cuvios parinte a fost in secolul nostru cel mai vestit staret al Manastirii Sihastria. Nascut in orasul Zarnesti – Brasov, mai intai s-a casatorit si a avut doi copii. Apoi, dorind sa urmeze lui Hristos, a intrat in nevointa calugareasca impreuna cu sotia si copiii sai. Intre anii 1890-1900 s-a nevoit la un schit romanesc din Muntele Athos. Apoi s-a reintors in tara si a petrecut la Manastirea Neamt timp de noua ani.
In anul 1909 a fost numit egumen al Manastirii Sihastria, ascultare pe care o duce cu demnitate timp de 35 de ani. Dupa ce reorganizeaza in intregime viata monahala din aceasta sihastrie si aduna in jurul sau peste 40 de ucenici, Protosinghelul Ioanichie Moroi se muta la cele vesnice in toamna anului 1944.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. In anul 1909, invrednicindu-se de darul preotiei, parintele Ioanichie a fost numit egumen la Schitul Sihastria, care era in paragina. Spuneau ucenicii lui ca 35 de ani a suferit in schit tot felul de ispite, lipsuri, asupriri de la diavoli, amenintari de la oameni, boli si alte nevoi. Insa, pentru credinta si rabdarea lui, cu ajutorul Maicii Domnului, a facut dintr-un schit pustiu cea mai aleasa sihastrie din tara romaneasca. Spuneau parintii ca din prima zi a introdus in biserica liturghia zilnica si cele sapte laude, dupa randuiala Manastirii Neamt. Insa niciodata nu dadea binecuvantare de inceperea slujbei pana nu erau toti fratii adunati. Spuneau iarasi despre dansul ca intotdeauna savarsea cele sfinte cu mult post, cu credinta si cu lacrimi. Mai ales in Postul Mare, nu primea hrana decat sambata si Duminica. In celelalte zile se intarea numai cu Preacuratele Taine.Se mai spunea despre acest staret ca timp de 20 de ani a slujit zilnic Sfanta Liturghie cu aceeasi dragoste pentru Hristos, deoarece era singur preot si duhovnic in schit.
2. In anul 1925, dupa indreptarea calendarului, Protosinghelul Ioanichie era in mare indoiala. Nu stia daca este bun sau nu stilul nou. Deci, s-a inchis in chilie si a inceput sa posteasca si sa se roage pana ce Dumnezeu ii va da un semn cum sa tina.
   Dupa aproape 20 de zile de post, batranul a fost gasit in chilie foarte slabit. Apoi, intarindu-se cu Preacuratele Taine si cu putina mancare, a doua zi a spus fiilor sai duhovnicesti:
   – Multe ispite am patimit in aceste zile de la diavoli. Ca uneori ma amenintau sa ma omoare. Alteori ma bateau cu toiege de foc. Odata am vazut o ceata de diavoli, zicand:
   – Hai sa taiem pe batranul acesta, ca vrea sa se faca sfant! Apoi au strigat cu manie asupra mea:
   – Cine ti-a spus tie ca astazi se mai fac sfinti?
   – Dar voua cine v-a spus ca nu se mai fac? le-am raspuns. In alta zi mi-au spus cu manie:
   – Degeaba mai postesti, ca tot in mainile noastre o sa vii! Iar eu le-am zis:
   – Eu am nadejde in mila lui Dumnezeu, ca ma voi izbavi de mainile voastre!
   – Dupa mai multe zile de post, am vazut deasupra mea in vazduh trei sfinti imbracati arhiereste care semanau cu Sfintii Trei Ierarhi. Cel din mijloc mi-a zis cu glas de trambita:
   -Ioanichie, de ce te indoiesti si nu faci ascultare? Nu stii ca ascultarea este mai mare decat jertfa? Deci, asculta de cei mai mari, ca nu vei raspunde tu de indreptarea calendarului. Apoi, binecuvantandu-ma toti trei deodata, s-au urcat spre cer si nu i-am mai vazut.
   Din ziua aceea, batranul nu s-a mai indoit de indreptarea calendarului.
3. Intr-o vara a secat apa in fantana din cauza secetei. Atunci egumenul a spus in biserica:
   – Parintilor, pentru pacatele noastre ne-a luat Dumnezeu apa din fantana. Deci, sa postim si sa ne rugam trei zile si trei nopti, pana ce ne va da Dumnezeu iarasi apa in fantana. Toate ascultarile din manastire inceteaza.
   Intr-adevar, pentru rugaciunile parintilor, a treia zi fantana era pe jumatate cu apa. Din ziua aceea, cu binecuvantarea staretului, n-a mai secat niciodata apa din fantana.
4. Spuneau parintii ca ori de cate ori cineva calca cuvantul staretului patimea multe ispite. Caci el cerea ca toate sa se faca cu binecuvantare.
   Odata, doi frati s-au sfatuit sa posteasca si sa se roage intr-un beci, nestiuti de nimeni. Dupa o saptamana au venit la egumen si i-au zis:
   – Parinte, va rugam sa ne spovediti, ca maine vrem sa ne impartasim.
   – Da’ unde ati fost pana acum?
   – Am postit si ne-am rugat in beci.
   – Cine v-a dat binecuvantare sa faceti aceasta?
   – Dar pentru post si rugaciune mai trebuie binecuvantare?
   – Eu nu va marturisesc pana nu va caiti de neascultarea voastra, a zis batranul.
   A doua zi, fratii s-au imbolnavit amandoi. Atunci staretul a pus obstea la post si rugaciune pentru ei, li s-a facut Sfantul Maslu si s-au vindecat. Asa s-au izbavit cei doi frati de neascultare.
5. Intr-o iarna, un frate a uitat beciul deschis si au inghetat cartofii. A doua zi a intrebat staretul la trapeza:
   – Cine a lasat beciul deschis? Il rog sa-si marturiseasca greseala aici, in public. Dar nimeni nu recunostea. Atunci batranul a zis:
   – Daca cel vinovat nu spune, o sa-l certe Dumnezeu.
   In clipa aceea, unul din frati a cazut la pamant cuprins de duh necurat. Era tocmai cel vinovat. Deci, indata a fost dus la biserica, i s-a facut Sfantul Maslu si s-a vindecat, caci Protosinghelul Ioanichie primise de la Dumnezeu darul izgonirii duhurilor necurate din oameni.
6. Odata, batranul a patimit o oarecare ispita din lucrarea vrajmasului. Deci, mustrandu-se pe sine, a doua zi a spus in biserica:
   – Parintilor, de acum nu pot sa va fiu egumen si parinte duhovnicesc, caci am gresit inaintea Domnului. Cautati alt povatuitor in locul meu.
   Iar parintii i-au zis cu lacrimi:
   – Parinte staret, nu ne lasa sarmani, ca n-are cine sa ne povatuiasca pe calea mantuirii. Sa ramana pacatul asupra noastra, numai sa nu ne lasi singuri.
   – Raman mai departe egumen, a spus batranul, numai daca imi fagaduiti sa impliniti cuvantul meu.
   Atunci s-a asezat staretul cu fata in jos pe pragul bisericii si a zis:
   – Nu are parte de Hristos cel care nu va calca peste mine! Deci au trecut toti, calcand pe trupul lui. Asa a ramas staretul pe mai departe la conducerea manastirii, iar parintii si fratii s-au folosit mult de smerenia batranului.
7. Dupa doi ani de suferinta, staretul Ioanichie a zis intr-o seara catre ucenicul sau, ieromonahul Ioil:
   – Marti ma duc la Tata! Marti ma duc la Tata!
   Intr-adevar, marti, 5 septembrie, 1944, Protosinghelul Ioanichie Moroi si-a dat sufletul in mainile Domnului lasand in urma o obste aleasa de 40 de calugari.

   Asa s-a nevoit si s-a savarsit un mare staret al monahismului romanesc.

„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.
Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!”

Legata de vremea Postului Mare, rugaciunea Sfantului Efrem Sirul este o rugaciune scurta, dar plina de putere si bogatie duhovniceasca, cum numai marele parinte Efrem Sirul „alauta Duhului Sfant”, putea sa o alcatuiasca.

Tipicul prevede sa fie rostita avand ochii trupesti si mainile ridicate in sus, cu ochii mintii inaltati catre Dumnezeu, cu umilinta, cu lacrimi si cu frica de Dumnezeu, insotita de metanii si inchinaciuni, dupa randuiala cunoscuta.
Rostita astfel, cu intelegere si simtire, ea preface si innoieste intreaga viata sufleteasca. Staruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o intreaga teologie a pocaintei, incat cu dreptate aceasta rugaciune este numita „Rugaciunea pocaintei”.
Rugaciunea are trei parti bine deosebite. In prima parte, ne rugam lui Dumnezeu: „Doamne si Stapanul vietii mele! Duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanie si al grairii in desert nu mi-l da mie”. In partea a doua: „Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale”. Si incheiem: „Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti, in vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugam sa ne fereasca Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem sa ne daruiasca patru duhuri bune, patru virtuti.

Observam ca Sfantul Efrem, insirand cele doua feluri de patimi si de virtuti, le numeste pe toate deopotriva „duhuri”: duhul trandaviei, duhul curatiei…. Cum sa intelegem oare aici cuvantul „duh”?
In privinta duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toata rautatea este duhul rautatii, care „umbla ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5, 8) si lupta noastra trebuie sa o ducem impotriva „duhurilor rautatii din vazduh” (Efes. 6, 12). Patimile care inrobesc pe om nu sunt altceva decat semnul infrangerii omului in lupta sa cu aceste puteri vrajmase. De aceea, Sfintii Parinti obisnuiesc sa numeasca „duh” nu numai pe „duhul rautatii”, pe diavolul, ci si lucrarea lui, zicand deopotriva: „duhul trandaviei”, sau „dracul trandaviei” si „duhul lacomiei” sau „dracul lacomiei” etc.
Acest fel de a vorbi al Parintilor este mai cuprinzator si ne ajuta sa intelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patima este mai mult decat o imbolnavire a sufletului, este caderea in robia unei puteri vrajmase, care ne stapaneste cu silnicie, ne lupta neintrerupt, urmarindu-ne moartea vesnica. In dosul fiecarei patimi se ascunde puterea vrajmasa a diavolului.
„Ingerii stau mai aproape de cei ce se curata cu postul”
Dar de ce, in prima parte a rugaciunii, rugam pe Dumnezeu sa nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne da trandavia, mania, patimile? Fireste ca nu! Uneltirile dracesti sunt pline de viclenie si puterea lor nespus de mare si nimeni n-ar putea scapa de ele daca Dumnezeu nu le-ar ingradi neingaduindu-i sa razboiasca pe om mai presus de puterile sale. De aceea, cand zicem: „duhul trandaviei, al grijii de multe… nu mi-l da mie”, ne rugam lui Dumnezeu sa nu ne lase sa cadem in robia patimii trandaviei, sa nu lase pe dracul trandaviei sa ne stapaneasca.
Daca prin duhurile patimilor intelegem pe draci, atunci prin duhurile virtutilor: al curatiei, al smereniei, trebuie sa intelegem pe duhurile cele bune, pe ingeri? Este adevarat ca si ingerii necontenit ne ajuta la savarsirea binelui, daca nu-i indepartam cu pacatele, precum auzim la utrenia din Lunea branzei: „ingerii, pazitorii vietii noastre stau mai aproape de cei ce se curata cu postul”. Totusi, Sfintii Parinti, cand este vorba de virtuti, nu vorbesc niciodata ca in cazul patimilor; nu zic adica „ingerul curatiei”, „ingerul smereniei” etc, cum zic dincolo: „dracul lacomiei”, „dracul mandriei”. Deci, cele patru duhuri bune nu sunt ingeri, ci altceva.
Stim ca la Sfantul Botez, omul se leapada de satana si se imbraca cu Hristos; se face locas al Duhului Sfant si primeste putere sa se faca fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are intru sine semintele tuturor virtutilor, „darurile Botezului”, ale Mirungerii, si omului nu-i mai ramane decat sa dea lucrarea cea din afara, prin implinirea poruncilor, ca sa creasca omul cel nou, nascut din Sfantul Botez.
De aceea, Sfintii Parintii zic ca viata duhovniceasca este o desfasurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului si Mirungerii”. Virtutile deci, fiind lucrarea Sfantului Duh din om, sunt numite si ele „duhuri”, ca si izvorul din care curg. Asa numeste si proorocul Isaia darurile Sfantului Duh zicand: „duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului…” (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curatiei, al smereniei si celelalte nu sunt ingeri, ci daruri ale Sfantului Duh si ne rugam lui Dumnezeu ca ele sa nu ramana nelucratoare in noi.
O simpla privire asupra celor doua siruri de „duhuri” ne ajuta sa intelegem un lucru foarte insemnat pentru viata duhovniceasca: duhurile rautatii se afla in afara de noi, deci si raul este in afara. Duhurile virtutilor, darurile Sfantului Duh, izvorul binelui se afla inauntrul nostru. Spre rau ne indeamna niste puteri straine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiasca din noi. Deci, este mai usor a face binele decat raul. De aici si marea raspundere pe care o are omul inaintea lui Dumnezeu si osanda grea pentru savarsirea raului.
Cu rost a pus Sfantul Efrem, mai intai duhurile rautatii si in al doilea rand duhurile virtutilor; pentru ca nu putem lucra virtutea, daca nu ne-am curatit mai intai de patimi.

Viata nu are nevoie de argumente apologetice; in mod firesc si spontan, orice fiinta vie, cu atat mai mult omul, este pentru viata. Cu totii suntem pentru viata intrucat suntem pentru noi insine, pentru propriul nostru bine. Odata ce o traim, nu ne mai dorim incetarea ei, ci necontenita sporire si imbunatatire.
Cu toate acestea, asa cum o cunoastem, viata este permanent amenintata de incetare (deces) si afectata de nenumarate adversitati (materiale, medicale, spirituale) incat a trai inseamna a supravietui. Viata ne constrange la o lupta pentru viata, a noastra si a semenilor nostri, deopotriva.
Din nefericire, inteleasa si purtata doar in numele supravietuirii si implinirii in aceasta viata, rapusa in cele din urma de moarte, lupta pentru viata proprie devine inevitabil lupta impotriva vietii celuilalt. Si nici un alt exemplu nu este mai graitor, prin tragedia sa, decat lupta dusa de mame, familii si societate
impotriva procreatiei, in general, si a copilului nenascut, in special. Refuzul de a avea copii a ajuns un stil de viata consacrat al majoritatii tinerilor majori si adultilor din tarile „civilizate”. Aici, inamicul numarul unu, public si privat, al fericirii umane este desemnat in vremea noastra prin expresia „sarcina nedorita” sau „copilul nedorit”. In vederea lichidarii lui s-a perfectionat un intreg arsenal de mijloace tehnologice (de la avortul prin aspirare, la pilula hormonala si sterilizarea voluntara) si ideologice („planificarea familiala”, „controlul populatiei”, „sanatatea reproducerii”). Rezultatul provizoriu?
Pe langa holocaustul pruncilor nenascuti, traumele fizice, emotionale si spirituale imense ale milioanelor de femei implicate si catastrofa imbatranirii demografice globale, ale carei semne incep sa se intrevada. Credinta in Dumnezeu ofera singura iesire din aceasta turnura sinucigasa a umanitatii recente. În perspectiva credintei, primim viata de la un Izvor – Dumnezeu – si ne indreptam, insusindu-ne-o, catre mai multa viata, in comuniunea deliberata cu El. Daca este asa, viata aceasta nu poate fi niciodata intamplatoare sau inoportuna; mai mult, este oportunitatea pentru viata plenara, viata vesnica. Nu doar pentru noi, ci si pentru orice semen al nostru. Nimeni nu poate fi in plus. Daca un copil vine pe lume nu doar prin voia parintilor si contributia unui mecanism biochimic, ci in primul rand prin bunavointa Creatorului, atunci orice intentie de a o evita, indiferent de metoda folosita, inseamna a-L declara pe Dumnezeu Insusi inoportun in viata noastra. De cate ori o facem – desi rostim zilnic „faca-se voia Ta” -, si nu numai in contextul „planificarii familiale”, consecintele nu pot fi decat aceleasi: nu ne putem astepta la o viata implinita fara Cel care ne-o daruieste.
Este o realitate pe care noi, romanii, o constatam tot mai dureros în ultimele decenii. Liberalizarea avortului, campaniile succesive pentru „sanatatea reproducerii” si „educatie sexuala” in scoli, toate axate valoric pe principiul individualismului –„traieste cum iti place”-, urmarind doar evitarea „sarcinii nedorite” si a bolilor cu transmitere sexuala, fac parte integranta din degradarea sociala, economica si spirituala a tarii noastre, acum si pe termen lung. Mentalitatea ca viata e un bun de consum, nimic mai mult, si moravurile in care aceasta se manifesta fac victime tocmai in punctele cele mai importante ale tesaturii interumane care este un popor: copii educati de gustul televiziunii pentru sex si violenta; tineri care isi cauta sensul vietii in stupefiante, desfrau, subculturi si sinucidere; parinti care isi omoara pruncii „nedoriti” dar îi abandoneaza acasa pe cei „doriti” pentru ani de munca in strainatate; medici si cadre medicale care cu o mâna aduc pruncul pe lume iar cu cealalta curma viata celui nenascut; farmacisti care vând pilule si alte mijloace care, asa cum observa demult Clement Alexandrinul, ucid în cei ce le folosesc nu numai pruncii ci si iubirea de oameni; educatori pentru care anatomia si fiziologia reproducerii pot tine loc de repere morale; artisti si jurnalisti care promoveaza cultura hedonista si pornofilia; juristi si oameni politici care considera ca pentru a putea convietui întreolalta membrii unui popor au nevoie de dreptul de a-si omorî urmasii.
Odata intrate în practica obisnuita de viata, pacatele împotriva vietii nu pot decât sa-si produca efectele devastatoare.
Specialistii o recunosc fara menajamente: „Evolutiile demografice actuale si caracteristicile componentelor care au produs si produc aceste evolutii prefigureaza un tablou mai mult decât sumbru al populatiei României în deceniile urmatoare, daca nu intervine o redresare de substanta în evolutia componentei majore a degradarii structurii pe vârste a populatiei – natalitatea […] împiedicarea depopularii masive a tarii, care se profileaza pe termen lung si foarte lung, impune în mod necesar o redresare a fertilitatii populatiei, adica a numarului de copii pe care îi naste o femeie.”  Într-o Uniune Europeana confruntata ea însasi cu aceleasi probleme demografice, care pun sub semnul intrebarii capacitatea de sustinere a întregului sistem de asigurari sociale (sanatate, pensii), România nu poate evita un fenomen de imigrare tot mai pronuntat, cu consecinte politice, culturale si religioase majore. Dupa cum s-a spus, „cei blânzi – care nu-si omoara copiii –, aceia vor mosteni pamântul”!
Este aceasta situatie reversibila? Se mai poate face ceva?
Într-adevar, pentru oricine ia lucrurile în serios, sentinta „lasati orice speranta, voi care intrati” pare inevitabila. Si totusi, nu întâmplator tocmai acestui timp al ororilor i-a adresat Dumnezeu prin Sf. Siluan Athonitul mesajul „tine mintea în iad si nu deznadajdui”. Nici negarea, minimalizarea sau evitarea problemei, nici tratarea ei apocaliptica nu ofera vreo solutie. Singura, cea a pogorârii la iad, sta doar în puterea Celui ce a calcat moartea noastra cu moartea Sa, spre a ne oferi învierea si viata: „Îndrazniti, Eu am biruit lumea”. (In 16,33)
Tinând cont de faptul ca peste 80% din populatia tarii se declara de credinta ortodoxa, este probabil ca majoritatea pacatelor împotriva vietii sa fie încuviintate si savârsite de membri ai Bisericii noastre. Deosebit de grav este faptul ca sunt savârsite si de credinciosii ortodocsi practicanti, nu doar de cei indiferenti. Aceasta realitate impune o responsabilitate majora Bisericii, cu atât mai mult cu cât aceasta se considera, pe buna dreptate, „maica poporului român”.
În anul 1997, cu prilejul Zilei Internationale a Copilului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresa tuturor credinciosilor cuvântul pastoral „Copiii sunt un dar si o binecuvântare a lui Dumnezeu”, în care afirma încrederea ca preocuparea pastorilor duhovnicesti pentru realitatile tragice ale avortului si feririi zamislirii de copii din tara noastra vor ajunge „la inimile fratiilor voastre, mame si tati, tineri si bunici, si ca împreuna vom medita serios asupra perspectivei noastre vremelnice si vesnice, atât ca Biserica, cât si ca neam”. Înainte si dupa acest mesaj o serie de clerici si mireni au luat initiativa înfiintarii – cu binecuvântarea întâi-statatorilor Bisericii – a unor asociatii ortodoxe de tip „pentru viata” (pro-vita), dedicate sustinerii si promovarii în contextul crizei actuale a valorilor crestine traditionale cu privire la viata de familie si procreatie. Se poate însa aprecia ca, desi nu mici, eforturile acestor asociatii nu au dat pâna în prezent suficiente roade, datorita numarului lor redus, a disproportiei între mijloacele umane si materiale angajate de acestea si dimensiunile si complexitatea problemelor pro-vita (educationale, economice si sociale ale tinerilor si adultilor implicati în viata intima sau de familie).
Luând în considerare rezultatele si lipsurile din activitatea lor, asociatiile ortodoxe pro-vita au ajuns la concluzia necesitatii depasirii activitatilor izolate, sporadice si improvizate care, desi meritoase pentru început, nu pot influenta semnificativ situatia. Singurul mod în care îsi pot eficientiza activitatea îl reprezinta sprijinul reciproc sistematic prin asocierea lor într-o federatie nationala. În acest scop, la 1 octombrie 2004, la Praznicul Acoperamântul Maicii Domnului, cu ocazia primei lor întâlniri pe tara, la sediul „Asociatiei Provita pentru nascuti si nenascuti” din Valenii de Munte, acestea pus bazele unei Federatii a Organizatiilor Pro-Vita Ortodoxe din România, având ca scop „conjugarea eforturilor tuturor persoanelor si organizatiilor ortodoxe în vederea apararii si promovarii în întreaga societate a învataturii de credinta ortodoxe cu privire la valoarea vocatiei parentale pentru viata aceasta si pentru cea vesnica, la valoarea unica în fata lui Dumnezeu a vietii persoanei umane înca de la concepere, cu privire la pacatele împotriva acestora, cât si pentru sprijinirea materiala si morala a familiilor si persoanelor care cauta sa puna în practica aceasta învatatura.” (art. 5 din Statut).
Încercând sa raspunda chemarii stringente de reînnoire a neamului românesc, Federatia îsi propune sa contribuie, alaturi de toti cei pe care constiinta îi angajeaza în lupta pentru viata, la sprijinirea întoarcerii catre Izvorul Vietii a celor care L-au abandonat. O premiza indispensabila – deloc un panaceu– o constituie buna informare, cu atât mai mult cu cât întreaga ideologie a „drepturilor sexuale si reproductive” utilizeaza din plin manipularea de limbaj („produsul de conceptie”, în loc de embrion sau fat; „întreruperea sarcinii” în loc de omorârea fatului si multe altele) si tendentiozitatea în prezentarea datelor stiintifice.                                                                                    Un înalt ierarh afirma: „În interiorul Bisericii noastre, pentru ca speranta sa devina un dar cultivat si roditor, sunt necesare, la nivel de parohie si eparhie, programe de cateheza si asistenta pastorala a familiilor în criza, cicluri de cateheze pentru pregatirea tinerilor pentru casatorie, cateheze pastorale pentru tinerii casatoriti si pentru parintii lor […] Prin toate aceste programe trebuie afirmata si cultivata sfintenia casatoriei, organizata solidaritatea în familie si între familii, afirmata demnitatea paternitatii, a filiatiei si a fraternitatii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate.”

Indrumarul Medical Crestin al Federatiei Pro-Vita Ortodoxa

PREOT PROF. DR. ILIE MOLDOVAN
PROF. DR. SEBASTIAN MOLDOVAN
PREOT NICOLAE TANASE
MEDIC CHRISTA TODEA-GROSS