Arhive

Archive for aprilie, 2016

Maica-Domnului-si-Ro_2013090608

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care ai venit in lume sa ne mantuiesti pe toti, cu sufletele pline de evlavie, Tie astfel ne rugam:

Indura-te, Doamne, de tara noastra si neamul nostru si ajuta sa-si gaseasca in sfarsit, calea cea dreapta.

Coboara Duhul Tau cel Mangaietor sa ne curateasca intinaciunea si sa ne intoarca inimile la blandetea si frica de Tine, Doamne.

Lumineaza, Doamne, mintile noastre, care din pricina amaraciunilor si umilintelor, nu vad calea cea dreapta.

Incalzeste, Doamne, inimile noastre care, invrajbite de diavol, au uitat sa-si iubeasca aproapele si sa-si ierte vrajmasii.

Slobozeste, Doamne, neamul nostru din jugul minciunii, urii, pizmei si egoismului.

Invata-ne, Doamne, sa ne rabdam unii pe altii asa cum Tu ne rabzi pe noi toti.

Stinge pofta celor care pentru binele lor isi asupresc semenii.

Incalzeste-le, Doamne, inimile, tamaduieste-le ranile si imbratiseaza-i in netarmurita Ta dragoste.

Odihneste, Dumnezeule, sufletele celor care si-au dat bunul cel mai de pret pentru credinta si dreptate.

Cu capetele plecate, genunchii indoiti si inimile frante, ridicam aceasta rugaciune catre Tine, Doamne, Bunule, si Tie iti strigam: Auzi-ne, Doamne, si trimite Mila Ta peste neamul nostru romanesc.

Ca numai a ta este puterea si marirea si numai Tu vei intoarce raurile neamului nostru la matca strabuna, ca sa se laude numele Tau in veac, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

 

Joi, 14 Aprilie, cativa elevi ai Liceul Teoretic German „Johann Ettinger”, indrumati de consilierul scolar, doamna Romaniuc Ivana, s-au ingrijit de mica gradina din spatele Centrului de Zi al Asociatiei. Pe langa lucrul obisnuit, curatatul, sapatul si plantatul, ei s-au aratat deosebit de ingeniosi construind o mica sera ecologica din materiale reciclabile „pentru ca Asociatia sa aiba legume toata iarna”. Noi le multumim pentru toata osteneala, dar mai ales pentru gandurile lor pline de dragoste si promitem ca atunci cand vom avea primele legume, ii vom invita pe toti la o mica gustare traditionala.

13040974_557568341069441_6648961692336384264_o

942242_557568337736108_1792938888059224403_n

12993586_557571444402464_462489756621688784_n

13076789_557571451069130_3244900250270711729_n

11219026_529915380521917_2620690120107018242_n

Episcopia Ortodoxa a Maramuresului si Satmarului

Lamurire pentru credinciosi, preoti si monahi, urmare a discutiilor legate de ”crucea masonica – crucea lui Baphomet”

SFÂNTA CRUCE, indiferent de formele de reprezentare NU POATE FI ASOCIATA DECÂT CU PATIMILE DOMNULUI IISUS HRISTOS !

Crucea este simbolul de capatâi al crestinismului, reprezentând patima, moartea si invierea Domnului. Indentificata dintru inceput ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), crucea arata calea urmarii lui Hristos. Toti martirii au ochii atintiti asupra Domnului Iisus, Care „a suferit Crucea“, marturisind ca nu exista experienta a imparatiei Lui Dumnezeu fara Cruce. Pentru Sfântul Ignatie, Biserica isi are radacina in lemnul crucii, crestinii fiind ramurile ei. Crucea a fost asimilata „copacului cosmic“, in calitatea ei de simbol al „centrului lumii“, iar acest lucru, ne spune Mircea Eliade, este demonstratia faptului ca „imaginea Centrului” se impunea in mod natural spiritului crestin. Sfântul Maxim Marturisitorul spunea ca toate creaturile, prin insasi finalitatea existentei lor, „se cer dupa Cruce“. Prin verticala ei, crucea semnifica legatura dintre cer si pamânt, aspiratia spre cele inalte, rectitudinea vietii straluminate de credinta. Orizontala ei semnifica imbratisarea atotcuprinzatoare a lumii prin iubire jertfelnica, chemarea si adunarea (ekklesia) tuturor in jurul axei sfinte care duce spre Cer.
In pietatea ortodoxa, venerarea Sfintei Cruci este nedespartita de lauda Invierii: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfânta Invierea Ta o laudam si o marim“.
Inca din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux commissa, denumita si crucea Sfantului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latina, avea patru brate (+); crux decussata, sau crucea Sfantului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost rastignit pe o crux immissa, fapt atestat de Sfinta Scriptura, unde Sfintii Evanghelisti Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) si Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu initialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).
Se cunosc aproximativ 400 de forme de cruci, dintre care trei sunt cele mai raspandite in lumea crestina:
– crucea Tau, in forma de T (litera greaca Tau), forma cea mai veche, cu origini in Orientul pagân;
– crucea latina/catolica, cu 4 brate inegale: † (stilpul vertical mai lung), forma cea mai raspindita la ora actuala;
– crucea greaca/ortodoxa, cu 4 brate egale: + (totodata simbolul actual al Crucii Rosii internationale).
In afara de tipurile mentionate mai sus, de o raspândire mai larga se mai bucura: crucea slava/ruseasca (cu 8 brate), crucea celtica (cu un cerc in mijloc), crucea Sfântului Andrei (in forma de X), crucea papala (cu 6 brate, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea trilobata (cu extremitatile in forma de trefla), crucea sagitata (cu extremitatile in forma de sageti), sau crucile unor vechi ordine cavaleresti, precum crucea de Malta (cu bratele egale si extremitatile mult latite). Swastika/zvastica (vechi simbol pagin) este si ea un fel de cruce (crux gammata).
In traditia ortodoxa, foarte des intâlnit este semnul Crucii cu opt colturi. Aceasta este de obicei formata din patru brate. Unul este vertical si trei orizontale. Bratul vertical si cel din mijloc, orizontal, este Crucea propriu-zisa. Bratul de sus ne aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru care a fost rastignit: „Iisus Hristos Regele Iudeilor”. Bara de jos, care vine inclinata (in stânga), conform traditiei crestine ortodoxe slave, este bratul pe care s-au sprijinit picioarele Domnului nostru Iisus Hristos. Bara este inclinata in stânga aducându-ne aminte despre cei doi tâlhari, care au fost rastigniti unul de-a dreapta si celalalt de-a stânga Domnului. Unul dintre ei s-a pocait, cel din dreapta, si s-a inaltat la cer (bara a aratat in sus), iar celalalt, pentru necredinta lui, a mers la iad (bara a aratat in jos).
Tot cu opt colturi, dar cu brate orizontale, sunt crucile multor biserici si manastiri românesti: Manastirea Curtea de Arges, manastirea Horezu, biserici de lemn din Maramures (Calinesti), biserica manastirii Rohia etc.
Regretabil este faptul ca sunt unii care compara aceste cruci cu anumite semne masonice si sataniste. Este total neavenit sa se spuna ca o reprezentare a Crucii ar putea fi satanica, pentru ca a aparut pe steaguri satanice, naziste sau deoarece unele reprezentari au aparut in locuri sau momente nefaste ale istoriei. Crestinii nu pot spune ca o reprezentare a Crucii ar putea fi mai mult sau mai putin sfânta decât alta: nici chiar despre “crucea intoarsa“ nu poate spune cineva ca ar fi “cruce satanica”, deoarece pe o astfel de cruce a fost rastignit Sfântul Apostol Petru. Iar despre crucile numite “masonice”, regretam faptul ca unele persoane si chiar dintre monahi gresesc ajungând sa fie mult prea preocupati de forma crucii, decât de sensul ei.
Ce ne vom face daca in heraldica unor organizatii neomasonice va aparea in curând: crucea trilobata, crucea Ierusalimului sau crucea latina ?  Vom renunta la formele traditionale?  Vom renunta la semnul Crucii?

Umblând prin Maramuresul istoric si chiar prin Tara Lapusului in locuri de smerita, dar inalta rugaciune, privind spre frumoasele turle de lemn ale bisericilor care unesc armonios cerul cu pamântul, vedem semnul crucii faurit din fier, cu multa migala de catre mesterii secolelor trecute (sec. XVII). In unele locuri Crucea era strajuita de semiluna, iar in altele Crucea era cu trei brate.  Oare mesterii populari sa fi avut simpatie fata de islam… sau poate fata de masonerie? De buna seama mintile acelor mesteri tarani erau fara viclesug, luminate de credinta si de dorinta de frumos. In acele cruci vedem proportie, armonie, dorinta de intreita jertfa personala, marturie de credinta si poate semn de pace in fata navalitorilor musulmani sau de alte credinte.
Va indemnam sa nu va ingrijoreze formele, ci sa patrundeti in esenta acestui semn, care da marturie despre rastignire si mântuire. Crucea care este pe o biserica, troita din sat sau de la o raspântie, cruciulita pe care o purtati la gât, crucea din sala de clasa sau de lânga icoanele dumneavoastra de acasa sunt marturii sfinte ale credintei si ale identitatii noastre crestine. Persoane ignorante sau atee vor incerca sistematic sa ridiculizate valorile noastre nationale – crestinesti; desigur, sunt incercari si ispite specifice ale acestui veac pacatos si zbuciumat.
Ne exprimam frateasca pretuire pentru toti crestinii iubitori si purtatori ai Crucii Domnului Hristos si cu duhovniceasca chibzuire, Episcopia noastra a ales anumite reprezentari istorice, numindu-le: ”Crucea Maramureseana” sau “Crucea Voievodala Maramureseana”. Aceste forme au fost si specifice credintei ortodoxe in tinutul Maramuresului si Satmarului.
Va dorim tuturor un Post al Sfintelor Pasti cu duhovnicesti trairi si impliniri, in asteptarea Invierii Domnului !

Sectorul Educational al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramuresului si Satmarului
Baia Mare, 14 aprilie 2016

pr. mihai andrei aldea

Pâna la urma vremurile rele nu sunt neaparat rele.
Rea sau buna este purtarea omului, atitudinea omului, felul în care se poarta în încercarile pe care le are în fata.
Si asa se da lupta, dintr-o pozitie sufleteasca corecta.
Trebuie sa fii pregatit sa spui sincer cum spunea Sfantul Ioan Gura de Aur: „Slava lui Dumnezeu pentru toate!”
Trebuie sa fii pregatit sa primesti toate – si cele bune, si cele rele – cu multumire.
Pentru ca cele bune sunt „vreme de acumulare”, vreme in care aduni putere, te dezvolti, înveti.
Iar vremurile asa-zise rele sunt vremurile in care pui la incercare pregatirea pe care ti-ai facut-o.
Asta este toata viata omului!
Problema adevarata nu este ca sunt vremuri bune sau rele, ca sunt vremuri grele sau usoare;
Problema adevarata este rostul pe care îl are omul!
Daca omul traieste cu un rost, orice vreme este buna.
Atunci cand omul nu are rost si nu stie pentru ce traieste, orice vreme este rea.
Lupta cea buna se da constientizând omul pentru ce traieste, care este rostul vietii lui.
Pentru ca daca nu ai un rost, totul este inutil.

pr. pruteanu1. Parinte Petru, mi-am propus sa vorbim astazi despre iertare. O tema care este simpla doar la prima vedere, pentru ca daca ne adâncim putin, descoperim lucruri surprinzatoare. Mântuitorul Hristos dupa ce i-a invatat pe ucenici Rugaciunea Domneasca si arhicunoscutele cuvinte: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” adauga: „Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Sfânta Evanghelie dupa Matei, 6, 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atât de important, incât Dumnezeu ne atentioneaza, ca, daca nu iertam oamenilor greselile lor, nu putem astepta mila si iertare de la Dumnezeu?

Omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu si persoana fiecaruia din noi se implineste doar in masura in care suntem in comuniune cu El si cu cei creati dupa chipul Lui. Omul poate avea o relatie personala cu Dumnezeu, dar nu una individuala, neglijându-i pe ceilalti oameni, pe care Dumnezeu ii iubeste la fel de mult, si pentru care Mântuitorul de asemenea si-a varsat Sângele Sau, chemându-ne pe toti deopotriva la El. Mai mult decât atât, Hristos il considera pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Sau (Matei 25:40,45) si, de multe ori, apare in fata noastra sub chipul unui sarac, cersetor, bolnav sau poate invatator, medic si, de ce nu, chiar politist sau judecator, iar noi suntem chemati sa-L vedem pe El in fiecare din acestia. Iata de ce, respectând logica si firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai intâi noi sa iertam pe acestia, care au slabiciuni asemenea noua, si abia apoi sa cerem iertare de la El (cf. Matei 5:23-24). Aceasta si pentru a intelege ca greselile pe care le facem noi inaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decât cele pe care le face aproapele cu noi si, respectiv, daca Dumnezeu este in stare sa ne ierte noua mult, de ce noi nu suntem in stare sa iertam putin aproapelui (cf. Matei 18:21-35), mai ales ca, cel putin o mica parte din greseala pe care i-o imputam aproapelui s-ar putea sa fie provocata (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva ca mândria si aroganta din noi nu ne permit sa observam si sa ne asumam partea de vina… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu sa ne ierte deplin si neconditionat, iar noi nu suntem in stare sa iertam pâna la capat si inca mai punem si conditii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheama la logica… 

Cred ca este important sa mai amintesc in acest context si cuvintele Sf. Ioan Teologul care spune: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4:20-21).

2. Poate oare Dumnezeu sa ierte pacatele unui om care nu iarta din toata inima pe cineva care i-a gresit, sau care „iarta dar nu uita” si la prima ocazie potrivita sau la primul pahar de vin isi varsa nemultumirea pe aproapele sau si-i „scoate ochii” pentru toate greselile „iertate”?

In raspunsul precedent am facut trimitere la pilda de la Matei, cap. 18, in care Mântuitorul povesteste cum un stapân a iertat unei slugi datoria de 10.000 de talanti, iar sluga n-a putut ierta altei slugi datoria de 100 de dinari. Si pilda se incheie cu urmatoarele cuvinte ale stapânului: „Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si mâniindu-se stapânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, pâna ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre” (Matei 18:32-35). Din aceste cuvinte observam ca Dumnezeu ne cere sa fim intre noi ca fratii si sa iertam „din inima”, nu doar cu buzele sau numai pâna la un timp, caci aceasta nu mai este iertare, ci un fel de „amânare a razbunarii”. Ce ar fi daca si Dumnezeu ne-a ierta numai pentru un timp, apoi sa-si reaminteasca de toate pacatele noastre? Deci haideti sa nu fim „slugi viclene”, ci sa iertam pâna la capat si sa reincepem relatia cu fratele nostru, de parca nici nu s-ar fi intâmplat nimic. Daca asa am vrea sa faca cu noi Dumnezeu si chiar sefii nostri, tot asa trebuie si noi sa facem cu altii.

3. Cu totii suntem foarte miscati de nobletea Mântuitorului care se ruga pe cruce pentru cei care l-au rastignit, dar de multe ori, in viata cotidiana suntem neputinciosi in a ierta oamenilor chiar si micile ofense sau nedreptati care ni se fac, ca sa nu mai pomenim de cele mari. Cum sa invatam a ierta in lucrurile mici, dar, mai ales in cele mari? Cunoastem cu totii destule cazuri când frate cu frate nu vorbeste ani la rând din cauza unor certuri banale la impartirea averii parintilor, când copiii isi neglijeaza parintii, considerând ca au fost nedreptatiti sau pentru ca n-au fost iubiti la fel de mult ca alti frati de-ai lor, când sotii divorteaza nemaiavând putere sa se ierte, sa se suporte, sa se ajute unul pe altul.

Sunt oameni care chiar incearca sa ierte pâna la capat, dar fiind stapâniti si de alte patimi, in special de mândrie si invidie, in ei reinvie mânia si chiar prostia. Nu de putine ori, omul n-are nevoie de acel pamânt, ca oricum nu are de gând sa-l lucreze si nici de acea casa batrâneasca care niciodata nu i-a placut, dar fiind indracit(!) spune: „dar de ce sa-i revina altuia si nu mie?” sau „decât sa aiba doar el, mai bine sa se piarda, ca sa nu am nici eu, nici el”. Oamenii care traiesc dupa aceasta logica diabolica, nu au nici o legatura cu Dumnezeu si cu Biserica.

Mai exista si alt aspect, când celalalt refuza sa se indrepte si profita de bunatatea celui mai credincios sau mai slab. Dar si in primul caz, si in al doilea, Hristos ne este model de iertare si bunatate.

Numai citind si implinind Evanghelia ne putem schimba constiinta si comportamentul. La noi insa credinta se limiteaza numai la pomeni si obiceiuri, iar la capitolul implinirea Evangheliei suntem mai rai decât pagânii… E si vina preotilor, in mare parte, ca nu atrag atentia la aceste aspecte fundamentale pentru buna convietuire si pentru dobândirea mântuirii. Daca n-ai stiut sa ierti, nici o pomana nu te poate salva!

4. Cum poate un credincios sa-si dea seama ca Dumnezeu l-a iertat pentru pacatele facute, mai ales când e vorba de pacate mai grele precum omorul, avortul, violul, „afaceri” bazate pe prostitutie sau droguri, uciderea unui parinte?

Pentru a primi iertare de la Dumnezeu in primul rând trebuie sa te opresti de la pacat, apoi sa ceri iertare, având hotarârea de a nu mai gresi. Iertarea nu se da daca nu se cere, dar intrucât, prin pacat, omul se indeparteaza mult de Dumnezeu, omul trebuie sa fie convins ca a strigat suficient de tare si de mult ca Dumnezeu sa-l auda. Ca sa nu fim prea usuratici cu pocainta, uneori Dumnezeu se face ca nu ne aude si, in acest caz, chiar trebuie sa strigam cu lacrimi si cu suspine…

Atunci când omul primeste iertare, el simte o pace in suflet si o bucurie ca l-a aflat iarasi pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul este gata sa suporte orice consecinta pentru pacatul sau, numai sa nu-L piarda pe Dumnezeu si mântuirea care vine de la El. Daca omul a ajuns sa traiasca aceasta stare, inseamna ca poate nadajdui cu smerenie in iertarea lui, crezând ca o va si primi.

De multe ori insa, oamenii cersesc o falsa iertare. Pe ei nici macar nu-i intereseaza daca Dumnezeu i-a iertat sau nu, pentru ca nu cred in Judecata si Viata de apoi, ci ar vrea sa fie convinsi doar ca nu vor fi pedepsiti aici pe pamânt. Aceasta abordare deja nu mai are nimic comun cu crestinismul.

5. De ce Dumnezeu ar ierta o persoana care injura in fiecare zi de Dumnezeu, de cruce, de Hristos, de Pasti chinuind si otravind cu rautatea sudalmelor lui pe cei din jur, straini sau apropiati?

Cum am mai spus, iertarea se da numai daca este ceruta, iar pacatul nu se mai repeta. Daca sa intrunesc aceste conditii, Dumnezeu este in stare sa ierte totul, chiar si cele mai grave pacate. Dar daca omul nu-si cere iertare si nu are hotarârea de a nu mai gresi, iertarea lui Dumnezeu nu-i va forta dorinta lui de a fi porc.

6. Iisus a spus: „Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. In unele surse ortodoxe am intâlnit ca traditia crestina, pornind de la cele trei mari virtuti de capatâi – credinta, nadejdea si dragostea, care sunt lucrari ale Duhului Sfânt -, a socotit ca pacatele impotriva Duhului Sfânt sunt mai ales acelea care se indreapta impotriva acestor virtuti. Oare necredinta, erezia, vrajitoria, inchinarea la idoli sau lepadarea dreptei credinte ca si pacate impotriva credintei pot fi considerate pacate impotriva Duhului Sfânt? Sau deznadejdea si sinuciderea, ca pacate impotriva nadejdii, pot fi socotite pacate impotriva Duhului Sfânt? Si in acelasi sens, oare ura, invidia si pizmuirea aproapelui, tinerea de minte a raului, minciuna, clevetirea si prigonirea pe nedrept ca si pacate impotriva dragostei pot fi considerate drept pacate impotriva Duhului Sfânt?

Conform textului de la Galateni 5:22-23, toate virtutile sunt „roade ale Duhului Sfânt” si, prin extensie, orice pacat este o alungare a harului dumnezeiesc din noi. Personal insa consider ca textul de la Matei 12:31-32 nu se refera la „roadele Duhului”, ci la hulirea Persoanei Sfântului Duh si, in consecinta, a intregii Treimi. Sfintii Parinti interpreteaza aceasta hula ca o respingere a lui Dumnezeu din viata omului. Si sunt multi care stiu si simt ca Dumnezeu exista, dar vor sa traiasca ca si cum El nu ar exista si nu le-ar cere nimic. Aceasta este o forma de ateism chiar mai periculoasa decât ateismul pretins „stiintific”. Deci, omul care L-a exclus pe Dumnezeu din viata sa nu poate fi iertat pe simplul motiv ca nici nu-si doreste acest lucru. Dar daca isi va reveni in sine si va dori sa fie iertat, Dumnezeu negresit i-o va da.

7. Urmatoarea intrebare tine de puterea de iertare a pacatelor si, de cele mai multe ori este o pricina de poticnire pentru unii crestinii ortodocsi, dar si, mai ales, pentru credinciosii neortodocsi. Sfânta Evanghelie dupa Ioan relateaza ca dupa inviere, Iisus Hristos s-a aratat apostolilor, „a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfânt; Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute”. Pentru multi credinciosi din vremurile noastre aceasta taina a iertarii pacatelor prin intermediul preotilor este greu de inteles si este, totodata si o mare sminteala. Asta pentru ca pare total deplasat sa marturisesti unui om, fie el si in haine preotesti, lucruri foarte intime despre propriile pacate. Pentru omul contemporan pentru care Dumnezeu este, de cele mai multe ori, o forta impersonala pare de neconceput sa spui pacatele unei persoane, mai ales, ca televiziunile noastre „au grija” sa ne informeze regulat despre preoti care se bat in biserici, preoti betivi, curvari, homosexuali sau preoti pentru care preotia este o afacere. Sfintia voastra, daca ati fi mirean, ati accepta sa va spovediti unui astfel de preot?

Un astfel de individ nici nu este preot, chiar daca formal poate inca nu este caterisit. Dar nu inseamna ca daca exista doctori care uita foarfecele in oameni sau ii omoara pe masa de operatie, spitalele trebuie inchise, iar oamenii sa incerce sa supravietuiasca fara operatii. Transferarea pacatelor unui preot asupra tuturor e cea mai mare greseala, iar apelarea la primul preot care ne-a iesit in cale este semnul unei ignorante si nepasari duhovnicesti. Daca pentru a scoate un dinte cautam un stomatolog bun, care trebuie nu doar sa inlature ce este rau, dar si sa nu te infecteze cu vreo hepatita, cu atât mai mult trebuie sa cautam preoti si duhovnici buni care sa ne pregateasca inainte de cununie si botez, si sa ne fie indrumatori duhovnicesti pentru viata noastra si a familiei. Altfel esuam.

Revenind la prima parte a intrebarii, cea legata de puterea iertarii pacatelor, trebuie sa facem unele precizari de ordin practic. In primul rând, preotul nu trebuie sa asculte marturisirea, daca aceasta incepe cu cuvintele: „parinte, am gresit…”, caci aceasta deja nu este marturisire, ci o sedinta la psiholog. Marturisirea trebuie sa inceapa cu cuvintele „Doamne, am gresit…”, ca sa fie clar de la bun inceput cui este ea adresata si care este rolul fiecarui „actor”. Deci Doctorul si Marele Duhovnic este Insusi Dumnezeu, iar preotul nu este decât asistentul Lui care, in cuvinte omenesti si printr-o prezenta vizibila, iti vorbeste si te binecuvânteaza. Si e clar ca nu oricine poate indeplini rolul de „asistent al lui Dumnezeu”, ci numai cei consacrati in aceasta slujire speciala. Mai mult decât atât, acest „asistent” are acelasi trup ca si tine si traieste in acelasi context istoric ca si tine, deci cu siguranta va sti sa te ghideze corect catre Marele Doctor, daca si tu vei dori acest lucru.  

Deci, daca oamenii vor avea constiinta ca vin sa se marturiseasca Domnului, iar prezenta preotului le este numai spre ajutor, orice complex sau prejudecata vor fi usor depasite. Chiar este de folos sa tragem si un pic de rusine in fata preotului, ca sa nu tragem rusinea la Judecata de Apoi. Uneori, datorita acestei rusini, oamenii se opresc de la pacate. Pe de alta parte, pacientul care vine la medic este nevoit sa se dezbrace inaintea acestuia si, pentru a birui boala, este nevoit sa biruie mai intâi rusinea. Tot asa este si cu spovedania. Nu trebuie sa credem ca preotul, daca va sti pacatele noastre, ne va respecta mai putin sau isi va schimba parerea despre noi. Din contra, se va ruga mai mult pentru noi. Si orice preot cât de cât experimentat, nu mai are nici o urma de curiozitate privind pacatele tale, caci aude prea multe… Tie insa iti este de folos sa le marturisesti si sa primesti canonul potrivit, ca sa te vindeci de boala pe care Dumnezeu oricum o stie, dar vrea ca tu insuti sa ceri vindecare si sa recunosti ca ti-ai cauzat rana, dar de acum inainte vei fi mai prudent.

Sursa: teologie.net

 

sf ioan-scararul

Armele biruintei asupra demonilor
In vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Si, oriunde-l apuca, il arunca la pamânt si face spume la gura si scrâsneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, raspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, pâna când voi fi cu voi? Pâna când va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Dar duhul, vazându-L pe Iisus, indata l-a zguduit pe copil, iar acesta, cazând la pamânt, se tavalea spumegând. Si l-a intrebat pe tatal copilului: Câta vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: Din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat si in foc si in apa ca sa-l piarda. Dar, daca poti sa faci ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi. Iar Iisus i-a zis: Daca poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede. Si indata, strigând, tatal copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Iar Iisus, vazând ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el! Si, racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incât multi ziceau ca a murit. Dar Iisus, apucându-l de mâna, l-a ridicat, iar el s-a sculat in picioare. Dupa ce a intrat Iisus in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate iesi, decât numai cu rugaciune si cu post. Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului va fi dat in mâinile oamenilor si-L vor omori, iar dupa ce-L vor omori, a treia zi va invia. Ei insa nu intelegeau cuvântul si se temeau sa-L intrebe. (Marcu 9, 17-32)
Popas in urcusul duhovnicesc al Postului Mare, al Pastilor sau Paresimilor, Duminica a 4-a, numita si a Sfântului Ioan Scararul, ne ofera binecuvântate merinde spre intarire, pentru a ne calauzi pasii mai departe si a ne lumina mintea spre cele ce se cuvin a implini in saptamânile ce urmeaza.
In aceasta duminica am auzit la Sfânta Liturghie istorisirea unei minuni savârsite de Mântuitorul: vindecarea unui tânar posedat de demon, un om asadar a carui vointa era tinuta sa se manifeste normal, adica era surd la cele care i se transmiteau ca fiind bune si mut la cele care trebuia el sa le marturiseasca ca pornind din rarunchii sufletului sau drept adevarate.
Un scurt dialog intre parintele celui posedat si Mântuitorul ne atrage atentia asupra unor aspecte esentiale. Tatal indurerat il adusese la Apostoli. Acelasi tata cade in genunchi la Mântuitorul, cu mai multa nadejde, zicând: „de poti face ceva“, adica stia ca poate ceva, insa nu stia pâna unde merge aceasta putere. Si cere „ajuta-ne, fiindu-ti mila de noi“.
Si Mântuitorul are multa mila, insa il incredinteaza pe el si pe noi cei de azi: „De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede“. La acestea, tatal cu lacrimi a strigat: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele“ (Marcu 9, 24). Cu alte cuvinte, intareste-ma, Doamne, ca sunt neputincios, dar cred atât cât sa ma ridic din neputinta, din disperare, din slabiciune. Iar la nedumerirea Apostolilor pentru ce ei n-au putut sa-l izgoneasca pe demon, ei primesc raspunsul ca „acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decât numai cu rugaciune si cu post (Marcu 9, 29).
Lupta cu vrajmasul omului
Când Mântuitorul spune despre un anumit neam, soi sau categorie de demoni ca nu poate fi indepartat decât cu rugaciune si cu post, nu vrea sa spuna altceva decât ca noi avem posibilitatea si mijloacele de a-l indeparta, de a-i curma elanul, de a-i frânge puterea demonica, de a nu-l accepta in mintea si inimile noastre, in delasarile si slabiciunile pe care uneori ni le justificam in mod gresit fireste, dar sa luptam pentru ca suntem mai puternici decât el. Fara vointa noastra diavolul nu face nimic, pâna la urma iese singur, si asa ar trebui sa fie, sa plece rusinat, si sa facem in asa fel incât sa nu aiba unde sa se mai intoarca.
Suprema dibacie a diavolului este sa-l faca pe om sa creada ca el nu exista si face acest lucru cu mare succes. Atunci când diavolul reuseste, omul gaseste de cuviinta sa-L acuze pe Dumnezeu de tot ce i se intâmpla lui rau in viata. De ce, Doamne? Sa fi uitat omul ca atunci când a cazut prin neascultare Dumnezeu l-a intrebat pedagogic: „Adame, unde esti?“, si a raspuns „M-am ascuns!“ Adica s-a ascuns de responsabilitate si s-a supus indemnului diavolului? Si daca prin pacat a devenit gol de Dumnezeu, prin virtute trebuie sa se umple de harul divin.
Curatia, curajul de a ne apropia de Dumnezeu, iesirea din robia pornirilor rele, cele care sunt de la diavolul, strigatul credintei „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele“, adica acelei credinte in curs de desavârsire, toate acestea ne aduc hotarârea de a nu ne mai ascunde de la fata dreptatii divine, nici dupa slabiciunile noastre, nici in spatele faptelor noastre, ci sa pasim drepti si hotarâti pe treptele desavârsirii crestine.
Rugaciunea este un act prin care omul tinde, se indreapta si se apropie de Dumnezeu, Creatorul „tuturor celor vazute si nevazute“. Este un strigat de durere, o chemare in ajutor, dar si o contemplatie, un act de iubire si adorare a Fiintei supreme, intelepciunea si frumusetea absoluta. In acest fel rugaciunea este o conversatie intre fiu si tata, exprimarea unui sentiment de recunostinta si multumire pentru marele dar al vietii si in acelasi timp o lauda adusa lui Dumnezeu, pe care o facem prin implinirea vointei si poruncilor Sale.
Intelegem asadar ca inaltarea noastra spre Dumnezeu si intrarea in strânsa legatura cu El se fac prin rugaciune. Prin ea si cu ea, sufletul credinciosului se indreapta cu toate puterile sale spre Dumnezeu, care revarsa peste el harul divin. In rugaciune, cele ceresti se intâlnesc cu cele pamântesti, Dumnezeu se intâlneste cu credinciosii care se roaga si se naste din impreuna-lucrare a lor luminare, innoire si sfintire a vietii omului.
Rugaciunea va avea rolul de a trezi si sadi in credincios faptul ca ea este hrana cea de toate zilele a vietii lui sufletesti. Ceea ce este respiratia pentru trup, este rugaciunea pentru suflet.
Este oare suficient sa ramânem doar la stadiul de rostire a rugaciunii, sau daca o rostim, s-o facem numai pentru noi? Credem ca este la indemâna noastra sa constatam ca nu ne ridicam astfel cu nimic de unde suntem, nu vrem sa dam raspuns chemarii ceresti, ramânem insetati, suferim de dorul parintesc.
Atunci când omul este in rugaciune, diavolul nu se apropie de el. Se apropie atunci când este in nelucrare, când leneveste. Când nu are de lucru, ii da diavolul de lucru, adica il trimite cu gândul la lucruri netrebnice, la josnicii, la tot ce genereaza raul, la ceva care nu este in nici un caz un lucru bun.
In rugaciune, omul se impaca cu Dumnezeu, este in convorbire cu El.
Impacarea cu Dumnezeu este pod peste ispite, hrana sufletului, lucrarea ingerilor. Dar Sfântul Ioan Scararul recomanda ca rugaciunea sa fie „haina pe sufletul rugatorului, tesuta din firele de aur ale virtutilor“.
Rugaciunea fara post e ca o pasare fara o aripa. Asadar, rugaciunea trebuie unita cu milostenia, caci si ea e o aripa a rugaciunii. „De nu vei face aripi rugaciunii tale, ea nu va zbura la cer“ (Sfântul Ioan Scararul).
Scara Paradisului sau Scara Sfântului Ioan Scararul, caruia ii este dedicata aceasta duminica, a patra din Post, este o scriere gândita in treizeci de capitole, fiecare capitol constituind un indemn, un sfat, o incercare de ridicare din starea de pacat, o treapta in urcusul duhovnicesc, prin câstigarea unei virtuti, prin savârsirea binelui, o departare de patimi si un pas spre desavârsire.
„Rugaciunea – zice Sfântul Ioan Scararul – este in ea insasi un comert intim si o unire a omului cu Dumnezeu. Daca luam in considerare eficacitatea ei, ea este suportul lumii, reconcilierea cu Dumnezeu, mama si in acelasi timp fiica lacrimilor, iertarea pacatelor, puntea pentru a traversa ispitele, rezistenta impotriva supararilor, invingatoarea razboaielor (cu duhurile si gândurile necurate), slujba ingerilor, hrana tuturor duhurilor, bucuria viitoare, actiunea nelimitata, izvorul virtutilor… hrana sufletului, lumina duhului, ruina disperarii, alungarea tristetii… descoperirea starii noastre prezente, anuntarea bunurilor viitoare. Rugaciunea este, pentru cel care o face cum trebuie, tribunalul, tronul pe care sta Domnul, asteptând judecata viitoare.“
O primavara in care infloresc florile virtutilor
Postul este inceputul vietii spirituale, pentru ca nu consta numai in abtinerea de la bucate, ci in evitarea slabiciunilor, a placerilor de tot felul, a gândurilor rele, este o infrânare a pornirilor spre rau, o stapânire de sine care da roadele faptelor bune, cele care duc la câstigarea bunurilor vesnice. El devine un act de cult prin jertfa, prin renuntare, prin efortul de a birui lacomia si mândria, prin renuntarea la tot ce este de prisos si impovarator, prin stavilirea poftelor trupesti, prin aducerea aminte de valoarea sufletului. Dumnezeu a dat lui Adam porunca si a zis: „Din toti pomii din Rai poti sa manânci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci in ziua in care vei mânca din el, vei muri negresit“ (Facerea 2, 16-17). Un sfat, o porunca, un indemn, o recomandare, dar in acelasi timp un avertisment. Respectarea inseamna progres in bine, sanatate trupeasca si sufleteasca, viata indelungata si multumire aici, dar si rasplata si fericire vesnica. Decizia ne apartine, „pentru ca plata pacatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viata vesnica…“ (Romani 6, 23).
La evrei, termenii care definesc notiunea de post sunt „sum“ si „som“, care inseamna a face sufletul sa sufere, a smeri sufletul, adica a asculta de Dumnezeu si a fugi de pacat, a se departa de rau: „Sa va smeriti sufletele voastre prin post“ (Levitic 16, 31). Au postit Moise, Noe, Ilie, Estera, Iudita, Iov si cei trei tineri din Babilon. Au postit Ioan Botezatorul si Mântuitorul Hristos inaintea inceperii misiunii propovaduitoare.
Isaia, marele profet, numit si evanghelistul Vechiului Testament, avea sa rosteasca cuvinte inspirate de la Duhul Sfânt, zicând:
„Nu stiti voi postul care Imi place? – zice Domnul. Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfarâmati jugul lor. Imparte pâinea ta cu cel flamând, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi…“ (Isaia 58, 6-9).
Prorocul critica intr-un fel formalismul pe care il practicau contemporanii sai, modul gresit in care se manifestau in relatia cu Dumnezeu, de altfel subiectivismul care ne pândeste pe fiecare dintre noi.
Postul i-a facut puternici pe profeti, a deschis mintile inteleptilor, a fost dintotdeauna insotitor apropiat al sobrietatii si castitatii si lucrator neobosit al tuturor celor bune, aducând in viata fiecaruia stapânirea de sine si rabdarea, fiind mijloc de cunoastere a adevarurilor divine cele mântuitoare si in acelasi timp o hrana netrecatoare a sufletului.
Discursul, gândirea, morala, chiar si faptele timpului nostru ar fi fost neindoielnic altele, altfel, fara credinta lui Avraam, postul si rugaciunea lui Moise, cuvântul despre post al lui Isaia, invataturile lui Ieremia si Iezechiel sau extraordinara fascinatie exercitata de regatele lui David si Solomon asupra generatiilor urmatoare privind modul de cinstire a lui Dumnezeu prin rugaciune si prin post.
„Nu postiti in judecati si in certuri!“
Scara desavârsirii nu poate fi urcata altfel decât prin omorârea patimilor spre a deveni sfinti. Cel care urca pe scara virtutilor si se osteneste spre desavârsire, acela mai cu deosebire este incoltit de ispitele diavolesti si asupra lui lucreaza mai cu inversunare diavolul cu toate armele sale. Cei cu mai multa experienta au formulat si un verdict: „cel care nu lucreaza ii da diavolul de lucru“, sau in acelasi context, pe cel care sta degeaba, diavolul nu-l deranjeaza, ca si asa face voia lui lenevind, dar pe cel ce se nevoieste nu-l sufera in invidia sa sa-l vada cum se apropie de Dumnezeu si de fericire. Mai ales de fericirea din care el a cazut.
Postul este renuntare, jertfa, exercitiu duhovnicesc.
Ca si in cazul rugaciunii, foloasele postului sunt deosebite. Postul este trebuitor sanatatii noastre, el este cerut chiar de buna noastra vietuire trupeasca si sufleteasca. El reprezinta pentru crestin o indatorire ceruta de Dumnezeu si Biserica.
Rugator catre Dumnezeu este postul, vrednic de cinste, de credinta, de nadejde, de dragoste, dobândind bucuriile pentru care aducem rugaciune lui Dumnezeu.
Postul este in acelasi timp un act de cinstire a lui Dumnezeu, caci renuntarea voluntara pe un anumit timp de la anumite mâncaruri si bauturi si de la anumite placeri firesti se face din iubire fata de Dumnezeu si in scopul desavârsirii noastre morale.
Asadar, daca postul este un act de cinstire a lui Dumnezeu, el nu trebuie redus numai la partea lui materiala, ci trebuie sa aiba si un evident caracter spiritual, adica sa angajeze si comportarea morala a celui ce-l tine.
„Postul – zice cu alt prilej Sfântul Vasile cel Mare – tovaras credincios al trupului, arma pentru luptatori, loc de exercitii pentru atletii credintei. Postul indeparteaza ispitele, postul indeamna spre evlavie. Postul este tovaras al infrânarii, creator al castitatii.“
Crestinul adevarat nu se cuvine sa priveasca lumea si bunurile pamântului ca o prada, ci sa o conceapa ca pe un dar al lui Dumnezeu si o scara catre El. Menirea noastra nu este sa devoram bunatatile pamântului, ci sa le transformam duhovniceste, pentru ca nu traim ca sa mâncam, ci mâncam ca sa traim.
Asadar, postul este de origine si instituire divina, de vreme ce are drept scop al existentei desavârsirea spre ajungerea la asemanarea cu Dumnezeu. Scopul postului nu poate fi un prilej de tristete, ci unul de bucurie, bucuria intâlnirii cu Dumnezeu, el ajutându-l pe om sa-si desavârseasca puterile trupesti si sufletesti si sa biruie incercarile diavolului de a pune stapânire pe el.
Cu privire la post, Sfântul Ioan Gura de Aur ne indeamna astfel: „Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mâinile voastre sa posteasca, ramânând curate de rapire si lacomie, picioarele nealergând la privelisti urâte si in calea pacatosilor, ochii neprivind cu ispite la frumuseti straine… gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri rusinoase…“
Despre postul cel adevarat Sfântul Vasile cel Mare spune urmatoarele: „Fereste-te sa nu pretuiesti folosul lui numai prin abtinerea de la hrana. Caci adevaratul post este sa fii strain de pacate. De aceea dezleaga orice legatura a nedreptatii, iarta aproapelui supararile pe care ti le-a facut, iarta-i datoriile. Nu postiti in judecati si in certuri, zice Domnul. Tu nu manânci carne, dar manânci pe fratele tau; tu te abtii de la vin, dar nu te abtii de la nedreptati. Astepti seara ca sa-ti iei cina, dar ziua intreaga o petreci in judecati…“
Asadar postul este cu adevarat o arma de lupta impotriva propriilor slabiciuni si impotriva diavolului, o armura spirituala cu care sa ne inarmam, un mijlocitor vrednic de credinta, un act care alaturi de rugaciune duce la savârsirea de fapte mari, demne de numele de crestin, cu ajutorul harului divin.
Rugaciunea si postul sunt arme puternice prin care biruim pe satana si introducem in sufletul nostru puterea dumnezeiasca, prin care implinim cele mai mari fapte ale credintei.
Rugaciunea il ajuta pe om sa comunice cu Dumnezeu si-l determina spre fapte bune, iar postul este un act al vointei libere, o jertfa, o renuntare si o jertfa, care se combina cu rugaciunea, este o iesire din influenta diavolilor, prin omorârea patimilor si rodirea virtutilor crestinesti. Postul inaripeaza mintea spre intelepciune. Puterea diavolului slabeste, ispita lui nu mai are putere la cel inarmat cu post si rugaciune, la cel preocupat de cele ceresti si dezrobit de preocuparile trupesti de patimi si slabiciuni. Amin!

Pr. prof. dr. Alexandru Isvoranu
Sursa: ziarullumina.ro

pateric

      Un frate odata a gresit in Schit si facandu-se adunare, a trimis catre avva Moise, dar el nu voia sa vina. Deci a trimis catre dansul preotul zicand: vino, ca te asteapta norodul!             Atunci, el sculandu-se, a venit si luand o cosnita gaurita si umpland-o cu nisip, o purta. Iar ei iesind in intampinarea lui, i-au zis: ce este aceasta parinte? Zis-a lor batranul: pacatele mele sunt inapoia mea curgand jos si eu nu le vad dar am venit astazi sa judec pacatele straine. Si ei auzind, n-au grait nimic fratelui, ci l-au iertat.

A zis avva Moise unui frate: De vom lua seama la pacatele noastre, nu le vom vedea pe ale aproapelui nostru…
Sa nu faci rau nici unui om, nici sa gandesti rau in inima ta asupra cuiva, nici sa defaimi pe cineva cand face rau, nici sa te pleci celui ce face rau aproapelui tau si sa nu clevetesti pe cineva, ci zi: Dumnezeu stie pe fiecare. Sa nu te indupleci cu cel ce graieste rau, nici nu te bucura de clevetirea lui, nici sa nu urasti pe cel ce cleveteste pe aproapele lui. Si aceasta inseamna: nu judecati si nu veti fi judecati. Nu avea vrajba cu vreun om si nu tine vrajba in inima ta. Sa nu urasti pe cel ce vrajmasuieste pe aproapele sau. Si aceasta este pacea, cu aceasta pe tine mangaie-te. Putina vreme este osteneala si de-a pururea odihna, cu darul lui Dumnezeu, Cuvantul. Amin.

petre-tutea

Se spune cã intelectul e dat omului ca sã cunoascã adevãrul. Intelectul e dat omului, dupã pãrerea mea, nu ca sã cunoascã adevãrul, ci sã primeascã adevãrul.

Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si un necredincios, nu existã nici o legãturã, ãla e mort, sufleteste mort, iar celãlalt e viu si între un viu si un mort nu existã nici o legãturã. Credinciosul crestin e viu.

În bisericã afli cã existi.

Iisus Hristos este eternitatea care puncteazã istoria.

În fata lui Dumnezeu, geniul e vãr primar cu idiotul.

Fãrã Dumnezeu omul rãmâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicãieri si merge spre nicãieri.

La puscãrie am demonstrat vreme de douã ore cã istoria românilor dezgolitã de crucile de pe scuturile voievozilor e egalã cu zero. Cã doar voievozii nu s-au bãtut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

Nivelul meu intelectual, chiar dacã sunt savant, nu depãseste nivelul unui popã obscur din Bãrãgan. Pentru cã preotul ãla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatrã, stã de vorbã cu absolutul.

Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intrã la Dumnezeu e rugãciunea. Rugãciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gânditã crestin, rugãciunea ne aratã cã umilinta înaltã, iar nu coboarã pe om.

Am devenit un gânditor crestin cînd mi-am dat seama cã fãrã revelatie, fãrã asistentã divinã, nu pot sti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacã are vreun sens sau nu, nici dacã eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Când mi-am dat seama cã fãrã Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale.

parintele-sofian-boghiu

– Cum sa ne raportam la asa-zisa intrare în Europa, mai ales ca acum ni se impune, ca o conditie la aceasta integrare, sa legalizam homosexualitatea?

Parintele Sofian: Da, aceasta este o problema foarte spinoasa pentru mine. Si pentru întreaga Europa. Desigur, de la Europa Occidentala avem de învatat si niste lucruri frumoase cu adevarat, dar nu atunci când este vorba sa acceptam niste pacate. Mai ales când sunt în discutie niste patimi despre care Biblia de la început ne spune ca sunt atât de periculoase încât, pentru a se pedepsi asemenea spurcaciuni, se coboara îngeri din cer ca sa arda, sa desfiinteze niste orase împreuna cu locuitorii lor si sa se aleaga de ele numai fum de pucioasa… Am fost pâna la Marea Moarta, am bagat degetul în apa si l-am pus pe limba; e o apa groasa, amara si pe acolo miroase a sulf. Atât a mai ramas din civilizatia celor doua orase (Sodoma si Gomora), despre care ni se povesteste în Vechiul Testament. Vedem astfel cât dispret arata Dumnezeu pentru asemenea pacate.
Pentru nici o alta patima nu se coboara cineva din cer ca sa aduca pedepse. Si tocmai cu astfel de pacate ne cere Europa ”civilizata” si mândra ca sa ne spurcam neamul nostru. Au mai facut oamenii asemenea greseli (ca homosexuali au fost si sunt la noi, fara sa fie legiferati de Parlament), dar ele sunt probleme de spovedanie, de canon. Daca însa sunt legalizate aceste patimi, le faci fara grija, sub acoperire . Politicienii nostri sunt liberi sa faca ce vor; iar ei, netinând seama de credinta si spiritualitatea acestui neam, aproba tot felul de faradelegi, pentru a putea sa fie prieteni cu asa-zisa Europa.
În concluzie, nu sunt de acord ca pentru niste bunuri pamântesti sa primim o pedeapsa dumnezeiasca. Daca atunci s-au coborât îngeri din cer si-au ars Sodoma si Gomora, acum Dumnezeu va trimite din cer niste pedepse asupra tarii noastre, prin care sa fie sanctionate asemenea pacate legiferate. Dar ai nostri nu sunt convinsi; ei spun: ”astea sunt povesti”.
Pe de alta parte, trebuie spus ca crestinul este o personalitate bivalenta, care face parte dintr-un stat pamântean, dar face parte si dintr-un stat ceresc, este si cetateanul lui Dumnezeu. El trebuie sa puna accentul pe esential; trebuie sa stie ca este alcatuit din doua componente: omul material, pe care-l manânca viermii în mormânt si sufletul care merge la judecata dupa ce se termina viata pamânteasca. Daca omul cade în acest pacat calca o porunca veche, de la creatia lumii si va da socoteala în fata lui Dumnezeu. Când îl face pe om, Dumnezeu îi spune: ”Cresteti si va înmultiti”. Cu aprobarea homosexualitatii aceasta porunca fundamentala este încalcata, pentru ca barbatul nu poate naste copii si nu se poate continua neamul omenesc asa cum a hotarât Dumnezeu de la început. Când omul se deprinde cu aceasta patima, ea nu-i da copii, dar îi da probleme.
[extras din „Smerenia si dragostea,însusirile trairii ortodoxe” de Arhimandrit Sofian Boghiu ]

 

staretul-efrem vatopedinulDezvoltarea rapida a tehnologiilor informationale din ultimele doua decenii au adus rezultate neasteptate, la care nici nu puteam visa in anii ’70 sau chiar ’80.Internetul, posta electronica, resursele web, retelele sociale – toate acestea au devenit parte componenta a vietii cotidiene, a muncii, stiintei, educatiei, artei si divertismentului. Internetul a permis reducerea sau chiar anularea distantelor. Astfel, orice stire poate fi transmisa prin intermediul internetului in câteva secunde de la un capat al pamântului la altul – cu totii avem aceasta experienta. Conversatiile, uneori chiar si cu participarea contactului vizual, sunt accesibile oricui, indiferent de distanta.Singura conditie este ca utilizatorul sa fie conectat la Internet. Intr-adevar, utilizarea internetului este atât de simpla, ca orice copil sau o persoana in varsta, se poate folosi cu usurinta de el.

Totusi, noi trebuie sa intelegem ca Cuvântul lui Dumnezeu – nu este asemenea vorbirii umane, el poarta in sine energia divina care poate renaste duhovniceste omul, ii poate aduce mângâiere, si acest lucru se poate intâmpla prin intermediul internetului. Cunoastem multe cazuri in care diferite persoane – atei, inchinatori la idoli din India, Japonia, Nepal si-au gasit calea spre Ortodoxie prin intermediul internetului si au renascut duhovniceste, pentru ca au gasit adevarul, si ceea ce au cautat in aceasta viata, l-au gasit pe Hristos.

Recent manastirea noastra a fost vizitata de actorul Jonathan Jackson. L-am intrebat cum a devenit ortodox. El mi-a relatat ca foarte mult l-a ajutat internetul. Pe de alta parte, datorita internetului, crestinii, care se indepartase de Dumnezeu, s-au reintors la credinta, si-au descoperit rolul si locul in aceasta lume. Sunt oameni care erau pe punctul de a se dezamagi de toate, dar dupa ce au ascultat unele predici pe internet, au gasit puterea duhovniceasca necesara, au dobândit speranta, si acum se dezvolta spiritual.

Mi se pare ca astazi Cuvântul lui Dumnezeu trebuie sa aiba o prezenta puternica si in reteaua internetului. Majoritatea oamenilor de astazi sunt dezorientati, sunt intr-un impas existential. In aceasta epoca, numai cuvântul lui Dumnezeu poate aduce mângâiere omului, il poate informa si asigura de posibilitatea vietii vesnice. Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin intermediul internetului, poate aduce vindecare pentru oameni.

Crearea bibliotecilor digitale cu un continut relevant trebuie incurajata si multiplicata. Mostenirea si intelepciunea sfintilor parinti, cu textele lor remarcabile trebuie sa fie utilizata cât mai mult posibil cu cele mai moderne posibilitati. Digitalizarea, clasificarea sfintilor parinti va permite utilizatorilor internetului sa gaseasca textele si informatia care le este necesara. In plus, digitalizarea si promovarea Cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul paginilor web, in special a invataturile sfintilor parinti, si a staretilor secolului XX va aduce beneficii duhovnicesti contemporanilor nostri.

Sfântul Paisie spunea: „Inscrieti toate cele duhovnicesti pe care le auziti, si acea experienta pe care ati auzit-o de la altii, caci va veni un timp când aceasta experienta va fi epuizata, si veti simti lipsa acesteia.”
Cartea obisnuita, imprimata pe hârtie, este astazi intr-o criza. In acelasi timp, vânzarile cartilor electronice sunt intr-o continua crestere. Prin urmare, putem spune ca putem folosi aceasta tendinta. Noi spunem ca toate acest lucruri sunt bune si placute lui Dumnezeu, atunci când totul se si infaptuieste corect.

Internetul reprezinta un mijloc contemporan care promoveaza globalizarea. Acele persoane, care si-au dorit implementarea ideilor pentru istoria globala, economia globala, statul global si un lider global, ei cunosc cum sa foloseasca internetul, si intr-adevar, il folosesc la un nivel ridicat. De ce atunci si noi, ortodocsii, sa nu utilizam acest instrument pentru promovarea rolului global al Ortodoxiei?

Utilizarea corecta a Internetului depinde de utilizator. Desigur, internetul nu poate inlocui comunicarea vie. Desigur, nimeni nu va fi capabil sa ajunga la un anumit nivel duhovnicesc doar prin intermediul internetului. Ortodoxia este omnicentrica. Intotdeauna exista prioritatea si valoarea esentiala a persoanei, a individualitatii personale. Internetul reprezinta un instrument, un instrument care ne ajuta si ne poate aduce beneficii, dar pentru ca credinciosul sa poate duce o viata duhovniceasca autentica, acesta necesita comunicarea cu un indrumator duhovnicesc.

In acelasi mod este necesara comunicarea si cu alti frati in credinta, pentru a simti dragostea, participarea la toate sfintele taine ale Bisericii. Desigur, ca exista si cazuri in care utilizarea excesiva a internetului, chiar si pentru scopuri bune si duhovnicesti, creeaza dependenta, rezultând intr-o izolare si efect negativ asupra personalitatii omului. Astfel, uneori internetul poate aduce rezultate negative: in loc de a-l aduce pe utilizator mai aproape de Hristos, el, dimpotriva, se departeaza de Dumnezeu. Prin urmare, avem o mare responsabilitate de a promova si impartasi Cuvântul lui Dumnezeu prin metode cât mai moderne, creative si utile, dar ar trebui deasemenea sa-i informam pe cei pastoriti si despre modurile corecte de utilizare a internetului, aducându-le cunostinta si despre toate efectele negative care pot fi cauzate de utilizarea necorespunzatoare a acestei tehnologii.

Sursa:  pravmir.ru

Traducere si adaptare –  Natalia Lozan