Archive for the ‘Patericul Romanesc’ Category

Protosinghelul Nicodim Mandita a fost un iscusit aparator al Ortodoxiei si un calugar misionar fara egal in monahismul nostru contemporan. Acest preacuvios parinte s-a nascut in satul Bunesti, judetul Arges, din parinti credinciosi. Intre anii 1916-1918 a luat parte la primul razboi mondial, iar in anul 1920 a intrat in nevointa monahala la Schitul Magura-Bacau. In vara aceluiasi an s-a invrednicit de darul preotiei. Intre anii 1921-1923 a fost preot misionar in satul Schitul Frumoasa-Bacau. Apoi inca doi ani a fost duhovnic la Manastirea de maici Giurgeni-Roman. Intre anii 1925-1935 a slujit ca preot misionar in Transilvania. Intre anii 1935-1945 a fost duhovnic la Manastirea Agapia, apoi inca 17 ani, duhovnic la Manastirea Varatec. Ultimii ani, 1962-1975, i-a petrecut la Agapia in liniste si rugaciune, savarsindu-se cu pace in varsta de 86 de ani.

Fapte si cuvinte de invatatura

Spun fiii sai duhovnicesti ca parintele Nicodim era plin de dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni si foarte ravnitor la savarsirea celor sfinte. Iubea pana la jertfa Biserica si dreapta credinta apostolica si cunostea bine Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti. Pentru aceea era permanent cautat de credinciosi si de temut celor rau-credinciosi. Ca oricine asculta cuvintele lui se lumina la suflet si se intorcea cu bucurie la Hristos.

Zece ani parintele Nicodim a fost preot misionar in Transilvania. Spun parintii care l-au cunoscut ca s-a dovedit un mare aparator al Ortodoxiei si unitatii romanesti. Cel mai mult ostenea pentru intoarcerea celor rataciti in sanul Bisericii noastre. In putina vreme a realizat o unitate religioasa deplina, inlaturand cu pricepere dezbinarile confesionale, imoralitatea si intarind dreapta credinta.

Se mai spunea despre parintele Nicodim ca in parohia lui nu puteau locui sectantii si carciumarii. Sectantii fanatici plecau in alte sate, pentru ca nu puteau face nici un prozelit, iar carciumarii plecau pentru ca nu venea nimeni sa le cumpere bauturile. Ei erau singurii oameni care nu-l iubeau pe acest slujitor al lui Hristos.

Parintele Nicodim considera spovedania cel dintai si cel mai necesar mijloc de cunoastere, de formare duhovniceasca si de indreptare a crestinului. De aici incepea urcusul duhovnicesc.

Odata a spus unuia din ucenici:

– Frate, eu nu-ti pot da post si metanii multe. Ca si ursul si sarpele postesc. Dar ursul tot urs ramane si sarpele tot sarpe. Cand musca, amandoi omoara! Asa si omul, posteste uneori mult, dar in inima este plin de rautate, iar cand dezleaga la mancare, bautura, cade in pacatul lacomiei. Deci, posteste si te roaga dupa putere, dar mai intai citeste Sfanta Scriptura si pe Sfintii Parinti. Atunci singur te vei invata ce trebuie sa faci, cum sa te rogi si sa postesti, de ce sa te feresti si cum sa te mantuiesti.

Alteori spunea la spovedanie:

– Fratilor, am socotit sa va dau ascultare si canon citirea cuvantului lui Dumnezeu. Ca de va veti lumina mintea cu cuvantul lui Dumnezeu, atunci veti fi capabili sa duceti o viata plina de fapte bune si folositoare. De va dau sa postiti mai mult si sa faceti metanii, nu va cunosc puterea. De va dau sa faceti milostenie, nu va cunosc starea materiala. Si daca nu va miluiti mai intai sufletul vostru, ci il lasati flamand, ce folos mai are milostenia?

Zicea parintele Nicodim: – Patru sunt felurile de vietuire in lume:

1. Vietuire diavoleasca, a celor ce se ridica impotriva lui Dumnezeu, a Bisericii si a oamenilor. Adica a celor ce hulesc impotriva Duhului Sfant si fac rau binefacatorilor lor.
2. Vietuire dobitoceasca, a celor ce se razbuna pe semenii lor, care rasplatesc rau pentru rau, care nu iarta si rabda nedreptatea, precum si a celor ce traiesc in betii si desfranari.
3. Vietuire omeneasca, a celor ce rasplatesc cu bine pentru bine si iubesc pe cei ce ii iubesc; a celor ce cad si iarasi se ridica din pacate.
4. Vietuire duhovniceasca, a celor ce se ostenesc a face bine vrajmasilor lor. Adica a celor ce iarta, miluiesc si vorbesc de bine pe cei ce ii urasc, precum si a celor ce pururea cugeta la legea Domnului.

Zicea iarasi parintele Nicodim: – Sunt patru feluri de impartasiri:

1. prin savarsirea a toata fapta buna, dupa cuvantul Domnului, Care zice: Cine face poruncile Mele acela Ma iubeste pe Mine (Ioan 14,21);
2. prin ascultarea cu atentie a cuvantului lui Dumnezeu, adica prin citirea sfintelor carti, prin slujbe si cantari duhovnicesti, dupa cuvantul care zice: Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4,4);
3. prin sfanta rugaciune facuta cu smerenie si luare-aminte, si
4. prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos; aceasta este impartasirea cea mai inalta, fara de care nimeni nu se poate mantui.

Iar pentru sfanta rugaciune invata:

– Fratilor, sa ne rugam neincetat cu luare-aminte si cu atentie. Sa nu lasam mintea sa hoinareasca in timpul rugaciunii. Ca la ce te gandesti, la aceea te si inchini si rugaciunea se preface in pacat, ca te inchini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci, sa cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca sa ne putem ruga cum trebuie. Iar daca gandurile noastre fug, sa le intoarcem inapoi, precum isi intoarce ciobanul oile ce fug din turma.

Parintele Nicodim punea mare accent pe raspandirea cartilor bune, ortodoxe, in randul credinciosilor. Uneori zicea catre fiii sai duhovnicesti: Daca faci praznic mare, incat sa hranesti tot satul; daca imbraci pe cei saraci cu haine noi, daca faci chiar si biserici din temelie, nu se supara atat de mult vrajmasul, ca atunci cand dai o carte buna de citit, o carte crestineasca in care sa poata vedea, ca intr-o oglinda, starea lui sufleteasca de decadere morala si de pacatosenie.

Protosinghelul Ioanichie (Moroi)
Manastirea Sihastria
(1859-1944)

Viata
Acest cuvios parinte a fost in secolul nostru cel mai vestit staret al Manastirii Sihastria. Nascut in orasul Zarnesti – Brasov, mai intai s-a casatorit si a avut doi copii. Apoi, dorind sa urmeze lui Hristos, a intrat in nevointa calugareasca impreuna cu sotia si copiii sai. Intre anii 1890-1900 s-a nevoit la un schit romanesc din Muntele Athos. Apoi s-a reintors in tara si a petrecut la Manastirea Neamt timp de noua ani.
In anul 1909 a fost numit egumen al Manastirii Sihastria, ascultare pe care o duce cu demnitate timp de 35 de ani. Dupa ce reorganizeaza in intregime viata monahala din aceasta sihastrie si aduna in jurul sau peste 40 de ucenici, Protosinghelul Ioanichie Moroi se muta la cele vesnice in toamna anului 1944.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. In anul 1909, invrednicindu-se de darul preotiei, parintele Ioanichie a fost numit egumen la Schitul Sihastria, care era in paragina. Spuneau ucenicii lui ca 35 de ani a suferit in schit tot felul de ispite, lipsuri, asupriri de la diavoli, amenintari de la oameni, boli si alte nevoi. Insa, pentru credinta si rabdarea lui, cu ajutorul Maicii Domnului, a facut dintr-un schit pustiu cea mai aleasa sihastrie din tara romaneasca. Spuneau parintii ca din prima zi a introdus in biserica liturghia zilnica si cele sapte laude, dupa randuiala Manastirii Neamt. Insa niciodata nu dadea binecuvantare de inceperea slujbei pana nu erau toti fratii adunati. Spuneau iarasi despre dansul ca intotdeauna savarsea cele sfinte cu mult post, cu credinta si cu lacrimi. Mai ales in Postul Mare, nu primea hrana decat sambata si Duminica. In celelalte zile se intarea numai cu Preacuratele Taine.Se mai spunea despre acest staret ca timp de 20 de ani a slujit zilnic Sfanta Liturghie cu aceeasi dragoste pentru Hristos, deoarece era singur preot si duhovnic in schit.
2. In anul 1925, dupa indreptarea calendarului, Protosinghelul Ioanichie era in mare indoiala. Nu stia daca este bun sau nu stilul nou. Deci, s-a inchis in chilie si a inceput sa posteasca si sa se roage pana ce Dumnezeu ii va da un semn cum sa tina.
   Dupa aproape 20 de zile de post, batranul a fost gasit in chilie foarte slabit. Apoi, intarindu-se cu Preacuratele Taine si cu putina mancare, a doua zi a spus fiilor sai duhovnicesti:
   – Multe ispite am patimit in aceste zile de la diavoli. Ca uneori ma amenintau sa ma omoare. Alteori ma bateau cu toiege de foc. Odata am vazut o ceata de diavoli, zicand:
   – Hai sa taiem pe batranul acesta, ca vrea sa se faca sfant! Apoi au strigat cu manie asupra mea:
   – Cine ti-a spus tie ca astazi se mai fac sfinti?
   – Dar voua cine v-a spus ca nu se mai fac? le-am raspuns. In alta zi mi-au spus cu manie:
   – Degeaba mai postesti, ca tot in mainile noastre o sa vii! Iar eu le-am zis:
   – Eu am nadejde in mila lui Dumnezeu, ca ma voi izbavi de mainile voastre!
   – Dupa mai multe zile de post, am vazut deasupra mea in vazduh trei sfinti imbracati arhiereste care semanau cu Sfintii Trei Ierarhi. Cel din mijloc mi-a zis cu glas de trambita:
   -Ioanichie, de ce te indoiesti si nu faci ascultare? Nu stii ca ascultarea este mai mare decat jertfa? Deci, asculta de cei mai mari, ca nu vei raspunde tu de indreptarea calendarului. Apoi, binecuvantandu-ma toti trei deodata, s-au urcat spre cer si nu i-am mai vazut.
   Din ziua aceea, batranul nu s-a mai indoit de indreptarea calendarului.
3. Intr-o vara a secat apa in fantana din cauza secetei. Atunci egumenul a spus in biserica:
   – Parintilor, pentru pacatele noastre ne-a luat Dumnezeu apa din fantana. Deci, sa postim si sa ne rugam trei zile si trei nopti, pana ce ne va da Dumnezeu iarasi apa in fantana. Toate ascultarile din manastire inceteaza.
   Intr-adevar, pentru rugaciunile parintilor, a treia zi fantana era pe jumatate cu apa. Din ziua aceea, cu binecuvantarea staretului, n-a mai secat niciodata apa din fantana.
4. Spuneau parintii ca ori de cate ori cineva calca cuvantul staretului patimea multe ispite. Caci el cerea ca toate sa se faca cu binecuvantare.
   Odata, doi frati s-au sfatuit sa posteasca si sa se roage intr-un beci, nestiuti de nimeni. Dupa o saptamana au venit la egumen si i-au zis:
   – Parinte, va rugam sa ne spovediti, ca maine vrem sa ne impartasim.
   – Da’ unde ati fost pana acum?
   – Am postit si ne-am rugat in beci.
   – Cine v-a dat binecuvantare sa faceti aceasta?
   – Dar pentru post si rugaciune mai trebuie binecuvantare?
   – Eu nu va marturisesc pana nu va caiti de neascultarea voastra, a zis batranul.
   A doua zi, fratii s-au imbolnavit amandoi. Atunci staretul a pus obstea la post si rugaciune pentru ei, li s-a facut Sfantul Maslu si s-au vindecat. Asa s-au izbavit cei doi frati de neascultare.
5. Intr-o iarna, un frate a uitat beciul deschis si au inghetat cartofii. A doua zi a intrebat staretul la trapeza:
   – Cine a lasat beciul deschis? Il rog sa-si marturiseasca greseala aici, in public. Dar nimeni nu recunostea. Atunci batranul a zis:
   – Daca cel vinovat nu spune, o sa-l certe Dumnezeu.
   In clipa aceea, unul din frati a cazut la pamant cuprins de duh necurat. Era tocmai cel vinovat. Deci, indata a fost dus la biserica, i s-a facut Sfantul Maslu si s-a vindecat, caci Protosinghelul Ioanichie primise de la Dumnezeu darul izgonirii duhurilor necurate din oameni.
6. Odata, batranul a patimit o oarecare ispita din lucrarea vrajmasului. Deci, mustrandu-se pe sine, a doua zi a spus in biserica:
   – Parintilor, de acum nu pot sa va fiu egumen si parinte duhovnicesc, caci am gresit inaintea Domnului. Cautati alt povatuitor in locul meu.
   Iar parintii i-au zis cu lacrimi:
   – Parinte staret, nu ne lasa sarmani, ca n-are cine sa ne povatuiasca pe calea mantuirii. Sa ramana pacatul asupra noastra, numai sa nu ne lasi singuri.
   – Raman mai departe egumen, a spus batranul, numai daca imi fagaduiti sa impliniti cuvantul meu.
   Atunci s-a asezat staretul cu fata in jos pe pragul bisericii si a zis:
   – Nu are parte de Hristos cel care nu va calca peste mine! Deci au trecut toti, calcand pe trupul lui. Asa a ramas staretul pe mai departe la conducerea manastirii, iar parintii si fratii s-au folosit mult de smerenia batranului.
7. Dupa doi ani de suferinta, staretul Ioanichie a zis intr-o seara catre ucenicul sau, ieromonahul Ioil:
   – Marti ma duc la Tata! Marti ma duc la Tata!
   Intr-adevar, marti, 5 septembrie, 1944, Protosinghelul Ioanichie Moroi si-a dat sufletul in mainile Domnului lasand in urma o obste aleasa de 40 de calugari.

   Asa s-a nevoit si s-a savarsit un mare staret al monahismului romanesc.