Archive for mai, 2015

credinta_care_muta_muntii

Domnul este aproape de cei ce-L cheama. El nu respinge pe nimeni. Tatal Il iubeste pe Fiul si a pus totul in mainile Sale. Este o singura conditie, sa-L iubim pe Tatal ceresc ca niste fii. Domnul asculta la fel pe un calugar ca si pe un om din lume, cu conditia ca amandoi sa fie ortodocsi, sa-L iubeasca pe Dumnezeu din toata inima si sa aiba credinta mare ”cat un graunte de mustar” cu care amandoi pot muta muntii. 

Insusi Domnul zice: ”Totul este cu putinta celui ce crede” (Marcu 9,23). Sfantul Apostol Pavel scrie: ”Toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste” (Filipeni 4,13)…  Asa este, bucuria mea. Tot ce vei cere de la Domnul vei primi, cu conditia ca cererea sa fie spre slava lui Dumnezeu sau pentru binele aproapelui. Caci Dumnezeu nu desparte binele aproapelui de slava Sa. ”Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.” ( Matei 25,40). Fii sigur deci ca Dumnezeu iti asculta ruga, trebuie ca ea sa fie spre zidirea si ajutorul aproapelui. Dar chiar daca ceri ceva pentru nevoile tale, nu te indoi ca nu vei primi daca iti este necesar, caci El ii iubeste pe cei ce-L iubesc. El este bun cu toti. Mila Lui se revarsa si peste cei ce nu-I cheama numele. Cu atat mai mult ii va asculta pe cei tematori de El. Asa stau lucrurile, bucuria mea…

Sfantul Serafim de Sarov

MUNTELE ATHOS
Sfantul Munte este un loc de taina unde tacerea, care este insasi vesnicia, vorbeste intens, caci tacerea este limbajul vietii viitoare. Precum sfintii ingeri au o putere mai presus de ratiune, pentru noi de neconceput, prin care ei isi transmit unii altora ganduri dumnezeiesti (Sfantul Vasile cel Mare), in acelasi fel ingerii pamantesti – care traiesc in Sfantul Munte si se intrec cu cei ceresti si netrupesti in traire si in rugaciune – au alta putere pentru a transmite ceea ce traiesc. Si aceasta putere este aceea a tacerii care, mai ales la Sfantul Munte, este cea mai elocventa predica, „un indemn tacut”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; traiesc tainele lui Dumnezeu in tacere. Asculta glasul lui Dumnezeu prin tacere si primesc virtute. Dupa Sfantul Simeon Noul Teolog „tacerea buzelor, inchiderea ochilor si asurzirea urechilor sunt pentru incepatorii in viata duhovniceasca cea mai rapida cale de a ajunge la virtute.”
Tacerea calugarilor este ziditoare. In Pateric citim urmatoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odata la Schit. Si adunandu-se fratii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvant episcopului, ca sa se foloseasca. Zis-a lor batranul: daca nu se foloseste de tacerea mea nici de cuvantul meu nu poate sa se foloseasca.”
Ar trebui sa mearga cineva la Sfantul Munte cu intentia de a fi zidit prin tacere. Pelerinului care stie cum sa asculte aceasta tacere, totul ii va vorbi. Chipurile tacute ale calugarilor, pesterile pustnicilor, manastirile patrunse de atmosfera de pocainta, natura insasi precum si toate lucrurile neinsufletite din jurul sau, vor povesti multe si ii vor impartasi invataturi minunate. Acesta este felul in care Sfantul Munte vorbeste „in tacere”.
Dar uneori vorbesc si atunci zidesc sufleteste, deoarece se fac pilde prin insisi viata pe care o duc. „Caci viata fara de cuvant mai mult foloseste decat cuvantul fara viata. Viata si tacand foloseste, iar cuvantul si strigand supara. Dar daca si cuvantul si viata se vor intalni, fac o icoana a toata filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru ca Sfintii Parinti duc o viata sfanta si au devenit unelte ale Sfantului Duh, „trambite mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvantului si ale Intelepciunii inalta, in orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” sa vorbeasca, deoarece faptele lor sunt din belsug. Si atunci cand sunt intrebati, ei rostesc aceste „cuvinte”.
In Pateric, intalnim foarte des urmatoarea cerere: „Parinte, spune-mi un cuvant sa ma mantui”. Un „cuvant” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfant, in limbajul pustiei, este considerat revelat si neindoielnic; si cel care il cere, il primeste ca pe un rod al harului, fara sa il explice in mintea sa. Acest „cuvant” de la parintele induhovnicit este de neaparata trebuinta pentru cel care il cere. „Cuvantul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet ranit de iubirea Sa, fiind rostit dupa masura „setei” celui care il cere. Precum Preasfanta Maica a Domnului a zamislit pe Cuvantul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricina, „bucuria intregii fapturi”, in acelasi fel parintii, datorita curateniei lor au zamislit cuvantul si l-au transmis celor care inseteaza dupa el, facandu-li-se pricina de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei cativa mireni si i s-au rugat sa le spuna vreun cuvant. Iar batranul tacea. Si fiindca il rugau, le-a zis lor: Cuvant voiti sa auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis batranul: acum nu este cuvant. Cand intrebau fratii pe batrani si faceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum sa graiasca. Dar acum, pentru ca intreaba fara sa implineasca ceea ce aud, Dumnezeu a indepartat harul cuvantului Sau de la batrani. Si ei nu mai au ce sa graiasca, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicand: roaga-te pentru noi, Avvo!”
Prin aceasta pilda se vadeste ca intelepciunea este rodul harului. Harul impodobeste oamenii curati si sfinti, si „intrupeaza” cuvintele lor. Este clar deci, ca inaltimea cuvantului este pe masura insetarii celui care il cere iar monahii stiu cum sa „franga” si cele mai impietrite inimi si sa le intoarca spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret.
Asadar, daca ii intrebi cu simplitate, cu smerenie si cu dorinta de a asculta, vei auzi „licaririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totusi pline de intelepciune si har, sunt cuvinte pline de duh.
Monahii de la Sfantul Munte, pustnicii, aceste pasari cantatoare ale desertului, traiesc viata la apogeul ei. Ei sunt deja in rai. Sunt cu adevarat „purtatori de Dumnezeu”, traind viata lui Hristos „in vase de lut”, adica in trupuri istovite de nevointa si de slujirea aproapelui. In acesti monahi cineva ar putea vedea indumnezeirea in fapta, ca sa spunem asa, si nu indumnezeirea invatata teoretic, de catre cel lipsit de experienta in ale teologisirii. Ei traiesc in acelasi timp si credinta si faptele. Pentru ca, fara indoiala, credinta fara fapte este o iluzie, dar faptele fara credinta sunt idolatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt intiparite pe fetele lor batatorite de vreme.
In fiecare calugar atonit care calca pe urmele Sfintilor Parinti si traieste potrivit invataturilor lor, poti distinge, daca porti in tine duhul lui Dumnezeu, impreuna-lucrare a doua stari, in aparenta opuse: cea a mortii si cea a vietii. Viata izvoraste dintr-o moarte de zi cu zi, si moartea devine mai adanca daca te bucuri de viata. Cu cat sporeste moartea mortii (a pacatului), cu atat este mai deplin traita viata in Viata (intru Hristos); si cu cat cineva traieste mai deplin „Viata”, cu atat omoara moartea, pana acolo incat acela ajunge sa vada in sine insusi Invierea si Inaltarea lui Hristos. Adica este omorat pacatul si se naste viata. Deci, s-ar putea spune ca monahii se imbraca cu moartea si dobandesc Viata. Sfantul Pavel scrie catre Romani: „Stiind ca Hristos, inviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stapanire asupra Lui. Caci ce a murit, a murit pacatului o data pentru totdeauna, iar ce traieste, traieste lui Dumnezeu” (Romani 6, 9-10). 
Chiar si in calugarii ajunsi la cele mai inalte stari de induhovnicire se regaseste impletirea dintre odihna si lucrare. Dupa Sfantul Maxim, ei traiesc un „repaus in vesnica miscare” si o „miscare neclintita”. Raman „in Hristos” si se misca neincetat spre o cat mai desavarsita bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare pret. Sfantul Grigorie de Nyssa lamureste acest lucru: „Ciudat lucru este ca repaosul si miscarea pot sta la un loc. Caci cel ce urca deloc nu sta, iar cel ce sta nu urca; dar aici urcarea este implinita prin a ramane in aceeasi stare, intelegand prin aceasta cu cat unul ramane statornic si neclintit in bine, cu atat strabate mai mult din calea virtutii”. Adica ramane statornic in bine, miscandu-se in acelasi timp. Se afla intr-o continua miscare si totusi ramane in Hristos. Este setea neincetata dupa Hristos, dar in acelasi timp si satietatea dumnezeiasca. Un monah a spus odata: „Ceva ciudat mi se intampla. Sunt infometat si totusi ma simt satul”. Insa pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desavarsita dar totusi nedesavarsita desavarsire a celui desavarsit” de care vorbeste sfantul Ioan Scararul.
Viata calugarului devine necontenit viata Cuvantului lui Dumnezeu, viata lui Hristos. Silindu-se calugarul vietuieste pe deplin „varstele” lui Hristos. Hristos este Intrupat in el, faptuieste minuni, indura Patimile, Invie si Se Inalta. Traind, de aceea, in Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci si a celei din jurul sau. Trece peste toate deosebirile, ridicandu-se la o stare mai inalta decat cea de dinainte de Cadere – devine asemeni lui Adam cel dintai.  Un sfant al lui Dumnezeu se daruieste pe sine intreg si daruieste lumea intreaga lui Dumnezeu, aratandu-se prin aceasta cel mai mare binefacator al firii omenesti.

Fragment din cartea „O noapte în pustia Sf. Munte Athos” de Arhimandritul Hieroteos Vlachos

lumanare

Mantuitorul Hristos, avand toate afectele noastre omenesti, adica toate aceste neputinte ale trupului – infometarea si frigul si setea – a fost sensibil la suferita umana, la nevoile noastre. A fost sensibil cand cineva era bolnav, si il vindeca.  De cele mai multe ori, Mantuitorul facea apel la credinta. Uneori insa, daca cineva era foarte bolnav, nici nu-l mai intreba daca el crede ca poate fi vindecat, ci il vindeca cu cuvantul. Ii era mila cand cineva era in deznadejde pentru ca ii murise copilul, cum fusese vaduva din Nain.  Ii era mila de cei care erau  flamanzi si insetati. 

Intr-atat S-a confundat Iisus cu noi, oamenii! Intr-atat Si-a asumat toate slabiciunile noastre si toate neputintele noastre, incat oricine sufera, Hristos sufera cu el! Oricine este bolnav, Hristos este bolnav cu el! Oricine e indurerat si plange, Hristos plange cu el!

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvinte vii

mana lui Dumnezeu

Niciodata sa nu deznadajduiti, pentru ca in cea mai grea imprejurare Dumnezeu te scapa. As putea sa va spun sute de cazuri din viata mea personala cand, in momentul in care tot orizontul parea inchis, cand nimic nu se mai deschidea pentru mine, in clipa aceea Dumnezeu deschidea o poarta. Multe lucruri s-au intamplat in viata mea care ar fi tulburatoare pentru multi. Dar Dumnezeu din toate m-a scos, ca si cum ingerul meu pazitor m-ar fi luat de ceafa si m-ar fi scos din toate imprejurarile. Nu ma refer la situatii fizice, materiale, ci la viata spirituala. Atunci erau ispite foarte mari, de forta, ispite de puscarie, cu care eram amenintat. Toate erau asupra mea ca un nor, dar Dumnezeu ma scotea din norul acesta.

Toate aceste lucruri pe care Dumnezeu le face cu noi trebuie sa le vedem. Sa vedem mana lui Dumnezeu in toate imprejurarile. Sa nu ne lasam dusi de ispita ca sunt puternic, bogat, ca sunt destept, ca pot sa fac si sa castig bine… Sa nu ne lasam dusi de nici un fel de ispita, ci totdeauna sa spunem: „Cu voia lui Dumnezeu se va face si aceasta, si aceea”… Si se va face.

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvinte vii

ajutorarea_aproapelui

Sa fii atent ca numai fapta buna facuta in numele lui Hristos ne castiga roadele Sfantului Duh. Tot ce nu e facut in numele Lui, chiar binele, nu ne aduce nici o rasplata in viata viitoare, iar in viata aceasta nu ne daruieste harul dumnezeiesc. Pentru aceasta spune Domnul Iisus Hristos: „Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” ( Luca 22,23).

Un lucru bun facut in numele lui Hristos nu ne va lasa lipsiti de mangaiere, ba dimpotriva, nu numai ca in veacul viitor aduce incununarea cu slava, dar chiar din viata aceasta il umple pe om de harul Sfantului Duh, precum s-a spus: „Dumnezeu nu da Duhul cu masura. Tatal iubeste pe Fiul si toate le-a dat in mana Lui” ( Ioan 3, 34-35).

Sfantul Serafim de Sarov

 

 

 

sf. nicolae velimiroviciEu sunt bland si smerit cu inima… (Matei 11,29)

Nu fi razbunator, nu rasplati cu rau pentru rau. De ajuns este rautatea aproapelui tau. Daca vei intoarce rau pentru rau, indoit va fi raul in lume. Daca nu ii rasplatesti cu rau pentru rau, el inca isi mai poate stinge rautatea prin pocainta. Si asa, cu rabdare si cu iertare, tu vei imputina raul in lume.

Nu fi razbunator, nu rasplati cu rau pentru rau, ci nadajduieste in Domnul. El vede si isi aduce aminte, iar la vremea cuvenita vei cunoaste si tu si va cunoaste si cel care ti-a facut tie rau ca Dumnezeu vede si tine minte toate. Poate ca te intrebi in sine: Ce am dobandit daca nu am rasplatit cu rau pentru rau? Ai facut lucrul cel mai intelept pe care puteai sa-l faci in imprejurarea aceasta, ai lasat lupta ta in seama Celui mai puternic decat tine, iar Cel puternic va lua pentru tine biruinta. Daca intri in lupta ca un facator de rele, ai putea fi doborat. Drept aceea, lasa lupta ta in seama Celui nebiruit si asteapta cu rabdare. Invata de la prunc. Daca cineva il loveste pe prunc atunci cand sunt de fata si parintii sai, pruncul nu va lovi si el, ci mai vartos priveste la parintii sai si plange. Pruncul stie ca parintii il vor apara. Cum de nu stii ceea ce stie un prunc? Parintele tau Cel ceresc e pururi langa tine. Nu fi, dar, razbunator. Nu rasplati cu rau pentru rau, ci mai lesne cauta spre Tatal tau si plangi inaintea Lui. Nu spune: ”Rasplati-voi cu rau!”, ci nadajduieste in Domnul si El te va ajuta!

Sf. Nicolae Velimirovici

 

sf. Teofan ZavoratulCand se intalneau, Sfintii Parinti din vechime obisnuiau sa se salute intreband nu de sanatate si nici de altceva, ci de rugaciune:”Cum merge, cum lucreaza rugaciunea?” Inseamna ca nu oricare savarsire a rugaciunii este rugaciune adevarata! A sta inaintea icoanei in biserica sau acasa si a face metanii inca nu este rugaciune, ci doar ceva ce tine de rugaciune. A spune rugaciuni pe dinafara, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeste tot nu e rugaciune, ci doar unealta a rugaciunii.

Pentru a savarsi cu mai mult spor rugaciunea, iata ce trebuie sa faci:

  1. sa ai pravila de rugaciune cu binecuvantarea parintelui tau duhovnicesc, nu mare, ci atata cat poti implini fara graba in conditiile in care treburile tale obisnuite decurg normal;
  2. inainte de a te ruga, stai cateva clipe si straduieste-te sa-ti aduni gandul, rupandu-l de toate cele pamantesti. Gandeste-te ca stai inaintea lui Dumnezeu;
  3. stai inaintea icoanei si, dupa ce vei fi facut cateva metanii, spune rugaciunile incepatoare fara graba, patrunzand miezul fiecarui cuvant;
  4. straduieste-te sa-ti pastrezi mintea atenta. Daca gandul va fugi in timpul rugaciunii, adu-l inapoi; de va fugi iar, adu-l iar inapoi, si tot asa de fiecare data;
  5. dupa ce ti-ai incheiat rugaciunea, sa nu treci imediat la alte indeletniciri, ci stai si cugeta macar putin ce inseamna rugaciunea;
  6. trebuie sa faci in asa fel ca sufletul sa nu se intoarca spre Dumnezeu numai atunci cand te rogi, ci de-a lungul intregii zile sa se inalte catre El, cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului si imprejurarilor in care te afli. De pilda, cand incepi ceva spune: ”Binecuvanteaza, Doamne…!”; cand sfarsesti un lucru, spune:”Slava Tie, Doamne…!” – si nu numai cu limba, ci si cu inima.

Daca vei face asa, vei avea dese inaltari spre Dumnezeu din inima, dese intoarceri spre Dumnezeu, iar aceasta indesire iti va impartasi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu. Osteneala nu este multa. Se cere doar dorinta si hotararea, iar roada este multa.

Sfantul Teofan Zavoratul

evanghelie_0

Inima se poate desfata de pacea cea fericita doar cand ramane in poruncile evanghelice, cand ramane in ele cu lepadare de sine. Atunci cand se iveste in ea o alta dreptate, isi pierde odihna.

Mare si atotsfanta carte este Evanghelia! In ea este zugravit omul nou, cel dupa asemanarea lui Dumnezeu – iar care trebuie sa fie insusirile omului celui nou, ne-o arata poruncile lui Hristos. Prin ele, Hristos ne-a descoperit insusirile Sale, felul Sau de a gandi si de a faptui. Privind in oglinda Evangheliei la noi insine, putem, putin cate putin, sa ne cunoastem neajunsurile, sa ne dezbracam de conceptiile si de insusirile omului celui vechi, sa le inlocuim cu ganduri si insusiri evanghelice, cu gandurile si insusirile lui Hristos. In aceasta consta sarcina, problema pe care trebuie sa o rezolve, sa o indeplineasca crestinul in vremea vietii sale pamantesti. Trebuie sa ne zugravim in suflet portretul lui Hristos, sa-i impartasim asemanarea cu modelul lui. Portretele care nu seamana cu originalul vor fi respinse la expozitia generala, cand fiecare dintre oameni va fi cercetat ca sa se vada in ce masura a pazit si a innoit in sine chipul si asemanarea Facatorului si Dumnezeului sau. Chipurile pe care trasaturile si culorile sunt atat de schimonosite incat s-a pierdut orice asemanare vor auzi: Nu va cunosc pe voi! Ele nu vor fi recunoscute. De ele Se va lepada Domnul!

(Sfantul Ignatie Briancianinov, De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu)

Sursa: doxologia.ro